Lut însufleţit de raza vecinicei dumnezeiri,
Aluat în care cerul cu pământu-i plămădit,
Tainică verigă care leagă cele două firi:
Vecinicia de-o clipire, infinitul de finit.
Vierme tăvălit în tină, care muşti din cer cu dinţii,
Urieş semeţ, pe care o suflare te doboară,
Tu, a cărui mână scurmă măruntaiele ştiinţii
Şi a cărui cugetare ia nimicul drept comoară,
În zadar te-ncerci a rupe pânza care te desparte
De enigma nepătrunsă: Ce a fost? şi ce va fi?
Cartea facerii e noapte, iară cealaltă carte
Nu e scrisă, sau de-i scrisă, nu ţi-e dat a o citi.
Ai în faţă şi la spate două semne de-ntrebare,
Tu-ţi trudeşti, sărmane, mintea ca să afli vrun răspuns;
Rătăcind ca un nemernic pe a vremurilor mare,
Cerci zădarnică cercare în noianul nepătruns.
Şi când mintea ta zdrobită de nebuna-i alergare
Abia poate să mai iasă din a vremii adâncime,
Şi când vezi că ziditorul n-a lăsat un drum pe care
Să se urce orbul vierme pân’ la sfânta-i înălţime,
Tu turbezi, nesocotite, şi în oarba ta mânie
Strigi: “O, nu! - dumnezeirea nu e decât o părere,
O nălucă născocită de-a norodului prostie!...
Creatorul e natura... Ea e singură putere!”
Vreme, haos, ceruri, râdeţi! Microscopică furnică,
Spânzurată de-o lunetă, vă pătrunde, vă striveşte!
Ea măsoară infinitul, întunericul despică...
Înaintea Creaturii, Creator, te umileşte!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu