Nu-i strună să te ştie plânge,
Căci de durerea ta străveche
În suflet cântecul se frânge.
Când de strigarea strunei mele
Aş vrea plânsoarea ta s-o ferec,
Se sfarmă coardele strivite
De-atâta jale şi-ntunerec.
Din umbra nopţii care-ngroapă
Al vostru neam din vremi bătrâne,
Vă desluşiţi în negre rânduri,
Voi, dătătorilor de pâine.
Cinstite mâini, de soare arse
Şi înăsprite de sudoare:
Din truda săptămânii voastre
Trăieşte-a lumii sărbătoare.
Eu vă-ntâlnesc în drumul minţii
Şi-n calea visurilor mele,
Căci nu vor ochii să mă mintă,
Nu vrea urechea să mă-nşele.
Simt câte doruri nenţelese
Şi gemăte nepricepute
Acopere cu voi alături
Cenuşa veacurilor mute.
Aţi împletit atâta jale
În doina voastră care plânge,
Doar holdele cu spice grele
Răsar din lacrămi şi din sânge.
Dureri aţi zăvorât sub glie,
Şi patimi nemblânzite încă,
Eu le-nţeleg şi mă-nfioară
Cum fierb în matca lor adâncă.
Mustrarea mintea mea o sapă
Şi groaza sufletu-mi apasă,
Căci umbra voastră-ndurerată
Pe veci îmi străjuie la masă.
Simt duhul răzvrătirii negre,
Înfricoşata zi de mâine
Cum şi-au dospit amărăciunea
În bucătura mea de pâïne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu