Povestiri cu zâne

 Într-o după-amiază de iulie a anului 1918, Elsie şi sora ei Frances au împrumutat aparatul de fotografiat al tatălui lor. Doreau să facă fotografii  pentru a le trimite verişoarelor lor. Ziua s-a sfârşit aproape fără incidente, mai puţin imprudenţa lui Frances, care a căzut în râu şi şi-a udat hainele. Seara, domnul Arthur Wright, tatăl celor două fetiţe, a developat filmul. A fost surprins să constate că pe clişeu apăreau nişte forme albe ce păreau destul de stranii. Elsie spunea că sunt zâne, însă domnul Wright nu a luat-o în seamă.

În luna august a aceluiaşi an este rândul lui Frances să-i facă surorii ei o fotografie pe malul lacului. Şi din nou tatăl copiilor descoperă pe clişeu formele albe ale unor spiriduşi. Convins că fetiţele vor să-i joace feste, domnul Wright le interzice să mai folosească aparatul. Şi totuşi, Arthur Wright şi soţia lui, Polly, sunt intrigaţi de aceste întâmplări; ei caută în camera fetiţelor şi pe malul râului să găsească urme ale înscenărilor copiilor. Dar nu găsesc nimic. Elsie şi Frances susţin în continuare că au văzut zânele pe care le-au fotografiat. Ce ar putea fi mai normal pentru un copil decât o zână?
Apoi, după un timp, familia începe să arate fotografiile şi prietenilor. Toată lumea se entuziasmează şi… uită repede întâmplarea. Vara următoare, Polly Wright asistă la o reuniune a Societăţii de Teozofie din Bradford, care aborda teme precum ocultismul şi diversele tipuri de ectoplasmă. În seara aceea, tema discuţiilor era „Viaţa zânelor”. În cursul reuniunii, Polly Wright povesteşte câtorva persoane că fiicele ei au reuşit să fotografieze curioasele creaturi. Vestea se răspândeşte. La Congresul Teozofilor, care are loc la puţin timp după aceea, fotografiile cu pricina circulau printre membrii acestei societăţi ezoterice.

Edward Gardner, cel mai cunoscut reprezentant al Societăţii Teozofice, le dă presei spre a fi publicate şi în acelaşi timp cere unui expert fotograf să realizeze negative ale originalului, „mai clare şi mai curate”. De aici începe cu adevărat „Povestea zânelor de la Bradford”. În Anglia, care tocmai traversase un război mondial, toată lumea polemiza acum pe marginea unei fotografii cu zâne. Era uluitor!
În acelaşi timp, Sir Arthur Conan Doyle, „părintele” lui Sherlock Holmes, pregătea la rândul său un articol despre zâne care urma să apară în „Strand Magazine”. Scriitorul era pasionat în mod deosebit de spiritism şi fenomene paranormale. Când a auzit vorbindu-se de aceste fotografii a căutat să le procure cu price preţ.

Sir Oliver Lodge, unul dintre pionerii psihologiei din Marea Britanie, i-a spus lui Conan Doyle că nu este vorba decât despre „dansatoare în costume de zâne”, iar clişeele ar fi trucate. Un alt specialist în domeniul fenomenelor paranormale a comentat chiar că zânele “aveau o coafură puţin cam prea pariziană ca să fie adevărate”. Dar toate aceste comentarii nu erau făcute pe baza plăcilor fotografice originale.

S-a remarcat că siluetele erau mişcate: un argument în plus pentru cei care credeau în autenticitatea zânelor ce ar fi fost vii în momentul fotografierii. Experţii firmei Kodak au declarat că nici măcar o persoană deosebit de abilă nu ar fi reuşit să trucheze în acest fel clişeele. Teozoful Edward Gardner, a triumfat: zânele erau proba existenţei „spiritelor naturii”. Şi pentru a-şi reduce la tăcere detractorii, Gardner doreşte să facă fotografii noi. În august 1920, el le dă lui Frances şi lui Elsie un aparat şi 20 de plăci fotografice.

În acelaşi timp Conan Doyle şi-a publicat articolul în „Strand Magazine”, promiţând să-şi ilustreze afirmaţiile cu o nouă serie de clişee. În ziua în care articolul a apărut, ziarul s-a epuizat în câteva ore. Reacţiile au fost de a-l acuza pe Conan Doyle că vrea să „pervertească imaginaţia copiilor cu asemenea absurdităţi.” Opiniile oscilau între admiraţie pentru măiestria trucajului, scepticismul politicos, umorul şi furia. Puţini erau cei care credeau cu adevărat în existenţa zânelor.

În 1921, Frances şi Elsie fac din nou fotografii zânelor. Gardner le-a dat alte două aparate fotografice şi plăci marcate cu anumite repere, pentru a împiedica trucajul clişeelor. Şi iată-le pe cele două fetiţe urmărind să fotografieze zânele. Vor reuşi oare? Vor fi şi de această dată la fel de frumoase straniile fiinţe? De data aceasta o lume întreagă le aşteaptă.
Acestea au apărut, chiar mai convingătoare decât primele. În aşa măsură încât marele scriitor, Sir Arthur Conan Doyle, a devenit apărătorul vehement al cauzei zânelor  în ampla anchetă de presă care s-a declanşat cu această ocazie. În revista „Strand Magazine”, Doyle scrie lungi articole despre reîntoarcerea zânelor, însă are de înfruntat o opoziţie puternică din partea scepticilor, care l-au atacat într-o zeflemisitoare campanie de ridiculizare.

Senzaţionalul este redus astfel la tăcere. Adevărată sau nu, povestea cade în uitare până în anii ’70, când tot ziariştii le redescoperă pe bunicuţele Frances şi Elsie. Într-un interviu dat în 1976, Frances a negat cu desăvârşire că fotografiile au fost trucate, mai mult, ea a reafirmat că atunci, în copilărie, ele amândouă se jucau cu zânele, într-o vâlcea din apropierea satului lor şi aceasta nu era atunci deloc un fapt extraordinar…
http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=4961