prin fereastra joasă, culorile joase,
de parca-ai fi împins-o cu mâinile subțiri
pe care le-ai ridicat din îmbrățișarea mea.
Steaua neagra a pletelor tale
îmi răsare, scânteind,
în dreptul inimii,
când iedera uscată bate ritmic în geam
un tot mai îndepărtat și mai negru tam-tam
al secundelor noastre nedezlegate.
Ziua alunecă spre cenușiu, spre negru,
smulgând frunzele și trăgând de pe cer
tavanul alburiu al norilor goi,
și-un relief de munți, întors spre noi,
izbucnește deasupra, urcând,
coborând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu