Mă surprindea adesea anotimpul
stând la răscrucea sufletului meu
și urmarind, cu ochii-n patru, timpul
ca pe-un vânat superb. Și-am vrut mereu
să-mi cada viu in plasa de mătase,
să mi-l domesticesc, să-l am captiv,
la mine in gradina. Ziduri groase
mi l-ar fi-mprejmuit definitiv.
L-aș fi-nvațat să stea in doua labe,
să sară cu tertipuri si drăcii.
Ceasornicul cu cifrele-i arabe
și calendarele cu file vii
le-aș fi avut atunci la îndemană
și, ager, degetu-mi arătător
s-ar fi trezit ca minutaru-l mână,
cum vrea, înspre trecut sau viitor.
Dar timpul îmi scăpa din mâini. Se pare
că nu în mine își gasea ecou,
nu eu eram printre eroii care
puteau să-l facă creator și nou -
Eu mai credeam în Feți Frumoși din basme
și mai visam la codrul românesc.
Dar printre vechi legende si fantasme
eu am văzut cum oamenii scrâșnesc.
Eu am vazut istoria cum plânge
în cimitirul cu trei pruni bătrâni,
cum suferința-n ochii i se frânge,
cum flori de purpură îi cad din mâini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu