Abel și Cain se întâlniră după moartea lui Abel. Mergeau amândoi prin deșert și se recunoscură de departe, căci amândoi erau foarte înalți. Frații se așezară pe pământ, făcură focul și mâncară. Tăceau, așa cum fac oamenii osteniți când se pogoară înserarea. Pe cer se arăta câte o stea, ce nu-și primise, încă, nume. La lumina flăcărilor, Cain văzu pe fruntea lui Abel semnul pietrei, scăpă din mână bucata de pâine pe care tocmai o ducea la gura și îl ruga să-i ierte fărădelegea.
Abel răspunse:
– Dar oare tu m-ai omorât sau eu te-am omorât pe tine? Nu mai țin minte; vezi, stăm alături ca odinioară.
– Acum știu că m-ai iertat, în adevăr, spune Cain, căci a uita înseamnă a ierta. Voi încerca să uit și eu.
Abel spuse încet:
– Așa este. Câtă vreme durează remușcarea, durează și vinovăția.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu