Parodie de Topârceanu după Câinele ovreiului de Th. Speranţia

"Anecdotă pipărată"

Într-un an, cândva-ntr-o vară,

Nu ştiu unde, în ce sat,

Un ovrei mergând cu marfă

Într-o curte a intrat.

Şi cum intră el pe poartă

Cu bagajul la spinare,

Hop, îi sare înainte

Un dulău urât şi mare.

,,Ce să fac acum? se-ntreabă

Bietul Iţic supărat.

Dacă strig să vie omul,

Pân' să vie — m-a mâncat!

Dacă plec pe poartă iară, —

Aş pleca eu bucuros,

Dar dulăul e în stare

Să m-apuce pe din dos...

Nici încolo, nici încoace,

Eu mai bine stau pe loc;

Şi-am să-l iau cu vorbă bună, —

Chiar aşa să am noroc!"

— Moi Grivei, zic zou, ascultă,

De când umblu eu pe jos

N-am văzut în toată lumea

Un căţel aşa frumos!

Mă mai duc la târg eu, lasă,

Ţi-oi aduce un covrig.

Ce folos ai dacă latri?

Parcă-ţi iese vrun câştig?

Moi Grivei, tu eşti cuminte,

Ce-ai cu mine de-mpărţit?

Am venit la badea Gheorghe, —

Ei şi ce-i dac-am venit?

N-am să stau un an la dânsul,

Plec îndată la haham...

Dar dulăul se repede

Şi mai tare: Ham! ham ham!

— Stai pe loc! Ai-vei mi-e frică!

Ci păcat că n-am o puşcă!

Badi Gheorghe, badi Gheorghe,

Ieşi afară că mă muşcă!

Badea Gheorghe iese-n uşă,

Dă c-o piatră după câine

Şi-apoi zice: — Nu te teme!

Ţine-ţi inima, jupâne!

Nu ştii vorba românească

De la moşi-strămoşi lăsată,

Că un câine care latră

Nu te muşcă niciodată?

— Ştiu proverbul — zice Iţic —

Că-l avem şi la ovrei,

Ştiu prea bine... dar e vorba

Dacă-l ştie şi Grivei!