...Un popor sărac fusesem, toţi prădau pământul dac ;
Dar când ai un Eminescu, nu mai eşti popor sărac !
Lângă pasărea măiastră tot mai sunt Carpaţi de seamă,
Tot mai sunt Carpaţi să spună lucrurilor cum se cheamă.
Marmura nepotolită câteodată şi-n pădure-şi
Modelează frumuseţea, dacă ai un Olt şi-un Mureş.
Brazda gândurilor toată s-o trezeşti din agonie
şi cu dimineţi de cântec şi cu nopţi de insomnie,
Pe când osul de sub frunte desenează prag nădejdii,
Viscolul se parfumează cu nămol şi cu primejdii.
Praf de lacrimă să pună, de argint topit pe buze,
Stelele convingătoare şi iubirile confuze :
Cum să strângi melancolia într-o cupă, s-o–nchini firii,
Când în sânge se-nvârteşte osia nemărginirii,
Când mai plânge galaxia cu comete în cădere,
Tu, cu tâmpla pe amurguri, intră-n muzica de sfere
şi din munţi de transparenţe să te-ntorci la răni mai treze,
Un pachet de mădulare ce mai ştie să viseze.
Pe când dansul de planete ţi s-a innodat de gleznă,
Bezna caldă din pupile nu mai vrea să fie beznă !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu