Joacă, tată,
pe câmpie
joacă, joacă,
intră-n iarbă
până-n barbă.
Asta-i marea
strigătură
asta-i marea
aventură
cu călcâiu-n
arătură
și cu iarba
până-n gură.
Dar tu, joacă,
joacă, joacă,
dă cu talpa
în pământ
și mai strigă:
sunt! și sunt!
Ca atunci
când sta să frigă
luna ca o
mămăligă.
Când venea
și Dunărea
cu peștii
urlând în ea
să-i audă
nimenea.
Scoate ceasul
de la brâu
și aruncă-l
până-n rău.
Sau aruncă-l
pe un drum
numai fum.
Să-l calce
căruțele,
să-l uite
drăguțele,
să îl are
un tractor,
să-l întunece
un nor,
să-l mănânce
câte-un câine,
ca să latre
până mâine,
să-l găsească
vreun morar
ca să macine
mai rar,
să-l găsească
o bătrână,
să-l blesteme
o săptămână.
Joacă, tată,
așa țepos
așterne cerul
pe jos
și te bucură,
române,
că e joc
ce mai rămâne
și rămâne
locul
unde te-a bătut
norocul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu