Costache Conachi - Jaloba mea

Lume! astăzi se desparte de tine un muritoriu,

Nu prin moarte, ci prin jale şi durere de amoriu;

Se desparte şi te lasă, că nu mai poate răbda

Atâtea ş-atâtea răle de la o supus-a ta.

Ascultă, maică miloasă, ce pătrunzi la adevăr

Şi despici faptele noastre pănă la un fir de păr,

Ascultă şi pedepseşte cu a tale giudecăţi,

Dintre noi pe cel cu vină la a dragostei dreptăţi.

De nouă ori pănă astăzi pământul colindătoriu

Au călătorit pe crugul soarelui nemişcătoriu.

De nouă ori primăvara cu veşmântul înflorit

Şi iarna cu cărunteţa pe pământ s-au învârtit,

De când am văzut cu ochii o muritoare a ta,

Cu frumuseţa şi nurul vărsate în faţa sa -

Am văzut-o!... şi îndată ca săgeata pe ascuns

O simţire de iubire în inimă m-au pătruns! -

M-au pătruns... dar nu cu focul acel înfierbântătoriu

Ce-l fulgeră şi-l aprinde numai aprigul amoriu;

Ce cu para acea lină, acea dulce la simţiri,

Ce viind din potrivirea ce pot avea două firi,

Trage, pleacă şi supune pe om, fără vicleşug,

La o singură fiinţă de curat prieteşug.

Prieteşug! dar din ceriuri, hazul sufletelor mari,

Ce străluciţi împăraţii, slăviţi, puternici şi tari,

Sunt întru nenorocire că nu te pot dobândi;

Tu, ce ne-i mângâia poate şi după ce vom muri...

Ai fost singura putere între mine şi-ntre ea!

Ah! maică, cum să-ţi spui oare ce-au gustat inima mea?

Amândoi într-o unire la acest lucru curat,

Pretreceam zilele noastre într-un gând şi într-un sfat;

N-aveam taină nici la gânduri, n-aveam lucru de ferit;

Ea îmi spunea câte trage şi eu câte-am pătimit!...

Ne mângâiam la necazuri, fericirea o-mpărţeam,

Totdeauna împreună, totdeauna ne doream...

Nu simţeam deplin durerea la ale tale nevoi:

Căci fireşte-i cu scădere o durere între doi!...

Adevăr, că în simţire n-aveam ghimpele plăcut

Ce-mboldeşte şi deşteaptă inimile la temut...

Nici acea pornire iute cătră desfătări cu haz,

Nici acea nerăzbunare de dorinţi şi de necaz -

Însă, spre îndeplinire, aveam ceva şi mai mult:

Aveam dragostea cu pace şi râvna fără temut!...

Gustam dulcea desfătare a iubi cu chip cinstit:

Ş-acolea prieteşugul cu amoriul îi unit.

Dar vai nouă, maică lume! că pe-a roţei tale scări

Nu priimeşti statornicie, ci prefaceri şi schimbări...

Fost-au mare vreodată şi să n-aibă tulburări?

Ah! acea prietenie cu curatele plecări,

Din fiinţă liniştită în fiinţă cu-nfocări

S-au schimbat fără de veste într-a inimei mişcări.

Am iubit o muritoare, şi pe loc s-a prefăcut

Bucuria în durere şi iubirea în temut.

Am iubit-o păn' la suflet şi în nebunia mea.

Dumnezeu, noroc şi lume pentru mine era ea!

Ah, maică, ce gură poate să rostească cu deplin

A-ndrăgitului pornire şi al dragostilor chin?

Este ceas, este minută în care s-o pot uita?

Şi pomenesc-o vrodată fără a nu lăcrăma?

Spre supunere mai multă nimică n-am mai ferit:

I-am dat armele în mână şi i-am spus că sunt robit;

I-am spus orice slăbăciune în inimă am avut,

I-am spus taina cea mai mare: că pătimesc de temut!

Care inimă şi suflet, într-a tiranilor firi,

De-atâtea delicateţe, de-atâtea mărturisiri,

Nu s-ar fi topit ca ceara în faţa crudului foc,

Afară de al ei suflet unde mila n-are loc?...

Această nelegiuită şi crudă supus-a ta,

Decât tigrii, decât şerpii, mai rea la inima sa,

Nebăgând nici într-o samă a mele multe jărtviri,

Totdeauna cu mândrie, totdeauna cu-ndoiri,

Fără mustrare de cuget, fără frică de păcat,

Necontenit mă munceşte cu armele ce i-am dat.

La iubire nesupusă, nu simte a ei dureri,

Nici se-nchină cu deadinsul l-a amoriului puteri;

Ci dorind o proslăvire de la toţi fără sfârşit,

Nici iubeşte, nici urăşte pe nime desăvârşit.

Tainile ei nu le spune decât tot cu scăzământ,

Şi tu ştii că fără ele n-are-amoriul crezământ...

Slăbăciunea nu-şi arată nici într-un chip nimărui,

Căci slăbăciunile spuse moaie inima oricui -

Ce arată o mândrie, care nu-i de suferit

La tot omul ce cu cinste amoriului s-au robit.

La iubit, temut nu are, căci temutul la amoriu

Îi a dragostei ş-a ciuzei focul cel mai arzătoriu!

Lacrimi, plânsete, suspinuri, la ochii ei nu prind loc!

Şi scrisorile acelea de-amoriu scrise cu foc,

Pentru dânsa sunt de gheaţă şi răspuns nu mai primesc:

Căci viclenii totdeauna de răspunsuri se feresc.

Arătatu-i-am iubire? ochii ei posomoresc!

Arătatu-i-am răceală! pe loc se sălbătăcesc

De m-am tulburat vrodată pentru ceva neplăcut,

Nu blândeţe de la dânsa, ci grozăvii am văzut;

De-am rugat-o să-nceteze cu atâta tiranie,

Nu s-asculte, ci sporeşte la o mie altă mie!

Pururea cu pază mare de a se descoperi,

Pururea cu privighere de a se făţărnici!

Uneori parcă s-ar teme, uneori parc-ar iubi...

Totdeauna se sileşte la temut a mă porni!

Totdeauna cu-ndoiele, totdeauna amăgit!

Niciodată lângă dânsa n-am putut fi liniştit!...

În scurt, maică milostivă, mai bine voi muri azi

În închisori, în pedepse şi cu lanţul în grumazi -

Decât să mai sufăr răul care mi-au pricinuit

Şi care-mi pricinuieşte acest suflet otrăvit

Dar pentru încredinţare că astăzi mă despărţesc,

Nu de nestatornicie, ci de câte-ţi jăluiesc,

Iată parolă cinstită: că de-acum cât oi trăi,

Dintr-a tale muritoare pe alta n-oi mai iubi!

1821, Basarabia, la Sângera