Dragostea mea,
ancoră grea,
ţine-mă strâns;
toate mă dor:
gura – de dor,
ochii – de plâns.
Vântul cazu –
- poate că nu,
dar s-a facut
linişte-n cer,
fără puteri,
ca la-nceput.
Nu mai visez
paşi pe zăpezi,
urme de vulpi;
nu mai sunt flori,
sufletul lor
doarme în bulbi.
Singurătăţi…
Nu mi te-arăţi,
nu-mi trimiţi veşti.
Cât fără rost.
Oare ai fost?
Oare mai eşti?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu