( Un drum fără sfârşit, pe care merg, cu paşi egali, atrase ca de o ţintă pe care numai ele o cunosc, herghelii fără număr. Omul-cal se află, simultan, în urma cailor, pe drumul necunoscut, şi pe străzile cunoscute din Hiroshima.)
Cai, fraţi ai mei ... copite, cai ... copite ...
voi care mergeţi zi şi noapte, cai ...
copite ... cai ... ochi care nu privesc
decât doar înainte ...
Nu azvârliţi în mine
cu grindinile voastre de copite.
Sînt omul-cal,
sînt numai batături,
fiece deget
e un inel cu-o piatră de granit.
Taifunurile, arşiţa şi ploaia
şi un sobor de gheare nevăzute
mi-au smuls tot ce aveam,
un nor de haină ruptă
şi patru
cămaşi de piele bine jupuită
şi carnea, câtă-a mai rămas sub ele.
Mi-au mai lasat căcâiele,
călcâiele-copite,
nepotcovite şi îndurerate
şi scăpărând ca pintenii de stele.
Nu mă goniţi, priviţi-mă în ochi,
cu ochii voştri de femeie, mari,
şi arătaţi-mi
cum să-nvăţ
să-mi bată inima din nou
în ritmuri regulate,
cum s-o pornesc când simt că nu mai bate
sau – când răsună ca un clopot – cum
s-o fac să nu se sfarme-n cale.
Trec roţile pe lângă mine,
trec roţile acestui timp turbat,
sălbatic ca un leopard,
cu pete de ulei şi de benzină,
pătat de sânge ...
Trec roţile şi, fără să m-atingă,
mă nimicesc.
Oh, cai ... copite ... cai ... copite ... cai ...
oh, sunetele clare de copite ...
copite cu potcoave,
potcoave, care-oricum vă apără
şi care, uneori, când sînteţi odihniţi,
răsună argintiu precum
o dimineaţă după ce-a plouat ...
Nu pot,
nu pot,
nu pot să mai alerg
ca oamenii!
E prea mult
pentru două picioare
de om.
Mi-s sfâşiate tălpile
de colţii pietrelor-căţele
şi arse
de mucurile de ţigări aprinse,
spinarea mi se-apleacă zi de zi,
nu pot să mai alerg ca oamenii ...
Luaţi-mă-ntre voi
şi-adăpostiţi-mă în grajdul vostru,
alături
de scuturile cupelor lucioase.
Nu cer nimic,
doar poate, un pumn de-ovăz ---
dar arătaţi-mi cum să fac
să-mi bată inima din nou
în ritmuri regulate,
cum s-o pornesc când simt că nu mai bate
sau – când răsună ca un clopot – cum
să fac să nu se sfarme-n cale.
Fiţi voi măcar îndurători,
voi care mă priviţi
cu ochii voştri înţelepţi şi blânzi,
cu ochii voştri mari, de flori deschise,
Primiţi-mă-ntre voi ...
Mă mulţumesc cu orişice,
Staţi, cai, staţi, fraţi ai mei!
Am şase mânji acasă ...
Am şase,
şase mânji ...
( Caii s-au oprit, căci --- şi omul-cal de-abia acum îşi dă seama --- au ajuns în faţa lunii. Luna e o găleată cu apă argintie. Hergheliile se adapă. Fiecare cal, îndată ce bea, e înghiţit de lună. Nici unul se pare că n-a auzit cuvintele omului-cal. Ultimul, însă, întoarce capul spre om, cu înţelegere, făcându-i semn că poate să-l urmeze. Apoi îşi apleacă grumazul, se adapă şi el şi se face nevăzut. Omul-cal e gata să bea, dar, în timp ce s-a aplecat asupra găleţii, zăreşte, reflectat printre stelele clătinate în apă, Pământul şi pe cei şase copii. Dacă va bea din lună n-o să-şi mai revadă niciodată copiii şi Pământul. Se ridică şi, îndepărtând-se de lună, porneşte gâfâind, înapoi spre casă. Ecoul paşilor săi scoperă muzica sferelor. )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu