1907(Minciuna stă cu regele la masă)-Alexandru Vlahuță

1907

Minciuna stă cu regele la masă...

Doar asta-i cam de multişor poveste:

De când sunt regi, de când minciună este,

Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,

De-atâtea griji e-mpresurat un rege!

Atâtea-s de aflat! Şi, se-nţelege,

Scutarul lui nu poate fi oricine.

Ce ţară fericită, maiestate!...

Se lăfăieşte gureşa Minciună.

Că numai Dumnezeu te-a pus cunună

De-nţelepciune şi de bunătate

Păstor acestui neam ce sta să piară,

Ce nici nu s-ar mai şti c-a fost, sărmanul,

De nu-şi afla sub schiptrul tău limanul,

De nu-ţi sta-n mână bulgăre de ceară.

Că tu sălbatici ai găsit aice,

Sălbatici, şi mişei, şi proşti de-a rândul,

Ş-o sărăcie cum nu-ţi dai cu gândul...

Dar faci un semn, şi-ncep să se ridice

Oştiri, cetăţi, palate lume nouă,

Izvoarele vieţii se desfundă;

De pretutindeni bogăţii inundă;

Şi tu le-mparţi cu mâinile-amândouă.

Azi la cuprinsul tău râvneşte-o lume.

E-o veselie ş-un belşug în ţară,

Că vin şi guri flămânde de pe-afară.

Tot crugul sună de slăvitu-ţi nume.

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e...

Cresc flori pe unde calci, şi râde firea.

Tu-mparţi norocul numai cu privirea.

Încai ţăranii zburdă pe la sate!...

Şi-i place regelui. E lucru mare

Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e

Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte

A fost cea mai aleasă desfătare.

...............

Măria-ta, e un străin afară,

Cam trenţăros, dar pare-un om de seamă,

Şi... Adevărul parc-a zis că-l cheamă...

De unde-o fi... că nu-i de-aici din ţară.

Minciuna palidă-şi topeşte glasul:

O, nu-l primiţi! Îl ştiu, e vestitorul

De rău, ce face pe-atotştiutorul

Şi vede prăbuşirea la tot pasul.

E cel ce împotriva ta conspiră.

Invidia în inima lui geme

Şi gura lui e plină de blesteme.

Tu nu poţi auzi ce vorbe-nşiră...

Şi totuşi, zice regele, să vie!

Dovadă că chiar la palat Minciuna

Nu e biruitoare-ntotdeauna.

Fac şi monarhii câte-o nebunie...

Privind în ochii regelui, străinul,

Cu braţele pe piept încrucişate,

Răspică vorba: Ţara, maiestate,

E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul,

Căci muzici cântă-n juru-ţi. Şi slugarnici

Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară,

De nu mai poţi vedea pe cei de-afară,

Pe bunii tăi supuşi cei mulţi şi harnici.

Că n-ai cercat spre ei să-ţi spinteci cale

Să ştii şi-n ţara ta ce suflet bate,

N-ai vrut decât spinări încovoiate

Şi guri deschise laudelor tale.

Că de-a fost om să-ţi steie drept în faţă,

Ca pe-un vrăjmaş, l-ai depărtat de tine.

Bătrânii pier. Dar oaste nouă vine,

Şi dureroase lucruri mai învaţă!

Părăzi, decor de teatru, luminaţii,

Tot ce pe vulg şi pe copii înşală,

Aceasta-i toată slava ta regală.

Pe tristul gol din juru-ţi decoraţii!

Tu-n ţara asta nu vezi decât raiul

Ce-ai tăi ţi-l ticluiesc într-o clipită:

Ruină-i sub hârtia poleită,

Sub crăngi de brad trosneşte putregaiul,

Dar tu eşti fericit. Linguşitorii

Înalţă imnuri proslăvirii tale

Şi fac să n-auzi cântecul de jale

Cu care-şi adorm foamea prăşitorii.

...............

Nu ţi-ai iubit poporul, maiestate!

Sau nu l-ai înţeles, şi e totuna.

De sus şi până jos s-a-ntins Minciuna

Ea leagă şi dezleagă-n ţară toate.

Iar ca să-ţi dea o spumă de mărire,

Ca pe-un copil te poartă şi-ţi arată

Sclipiri şi flori... Afla-vei tu vrodată

Cumplita vremilor destăinuire?...

Şi ce speranţe se puneau în tine,

Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale,

Cu pâine şi cu sare!... Osanale!

Mântuitorul lui credea că-i vine.

Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale!

...............

Şi ce credinţă trist-o să-i rămână;

Că n-ai putut spre el întinde-o mână,

Din greaua platoş-a trufiei tale!

...............

C-acestea nu l-au deşteptat pe rege,

Că Adevărul a fost dat afară

Şi slugile l-au îmbrâncit pe scară,

Fireşte, de la sine se-nţelege.

*

Trec anii. Şi ce dulce-i amăgirea!

Tu zeu eşti printre regi! Mărire ţie!...

În jâlţu-i moale, tolănită, scrie

Cu pana ei de aur Linguşirea.

De-abia se isprăveşte-o sărbătoare,

Şi-ncepe alta. Muzicile cântă...

Îmbracă-te-n podoabe, ţară sfântă,

Să nu mai ştie nimeni ce te doare!

................

Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?

Ce-i hreamătul acesta care creşte?

Se zguduie pământul şi mugeşte,

Ca marea, când o biciuie tempesta.

Se-nalţă flăcări, braţe desperate,

Spre ceru-ntunecat, pustiu şi rece.

Năprasnic vântul nebuniei trece

Şi spulberă noianul de păcate.

În vaiete se prăbuşeşte-o lume

Clădită pe minciuni. Dar ce mânie!

Cum şuieră cumplita vijelie!

Sar fraţii între ei să se zugrume.

Uscata brazdă cere iarăşi sânge.

Femei cu părul despletit, nebune,

Şi-asmut copiii la omor. Genune,

Puhoi de ură ce zăgazu-şi frânge!

Deschide ochii mari bătrânul rege

Şi, tremurând, din jilţu-i se ridică.

Au cine liniştea lui scumpă-i strică?

Ş-al vremii rost el tot nu-l înţelege.