Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!
Copac pribeag uitat în cîmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndîrjire vie.
Tînjesc ca pasărea ciripitoare
Să se oprească-n drum,
Să cînte~n mine şi să zboare
Prin umbra mea de fum.
Aştept crîmpeie-n zbor de gingăşie,
Cântece mici de vrăbii şi lăstun
Să mi se dea şi mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.
Nu am nectare roze de dulceaţă,
Nici chiar aroma primei agurizi,
Şi prins adănc între vecii şi ceaţă,
Nu-mi stau pe coajă moile omizi.
Nalt candelabru, strajă de hotare,
Stelele vin şi se aprind pe rînd
în ramurile-ntinse pe altare -
Şi te slujesc; dar,
Doamne, până când?
De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Şi de-a rodi metale doar, pătruns
De grelele porunci şi~nvăţăminte,
Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.
în rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Şi mă muncesc din rădăcini şi sâînger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din cînd în cînd, câte un pui de înger,
Să bată alb din aripă la lună,
Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu