Odă la o durere de măsele-Robert Burns

Arde-te-ar focu', că mă-mpungi,

Mă sfredeleşti cu ţepii-ţi lungi

Pe sub gingii şi ma străpungi

  Cu colţi de pilă,

Ca joagărul!... De tot mă frângi

  Şi nu ţi-e milă!

Când frigurile te-nfierbântă

Ori junghiu-n coaste ţi se-mplântă,

Mai vin vecinii şi-ţi descântă

  Din fundul ploştii;

Dar o măsea când te frământă,

  Rât toţi ca proştii!

Îmi ies din minţi şi păru-mi smulg,

Sparg scaune şi bale-mi curg,

Iar pe la vetre, mai cu sârg,

  Mă râde satul;

Să-i gâdile, la el în târg,

  Cu grapa, dracul!

Eu n-am dus lipsă de nevoi:

Recolte proaste, focuri, ploi,

Ruşini şi nedreptăţi puhoi,

  Ca vai de mine.

Pe mulţi pungaşi şi pe ciocoi

  I-am pus eu bine.

Dar dintr-al relelor răsad,

Din câte mă vor duce-n iad,

Şi din năpaste câte cad

  Pe viaţa mea,

Niciuna nu va-ntrece-n grad

  Măseaua rea.

O, duh al vrajbei, duh abraş,

Ce prin coclauri caţi sălaş,

Te-oi omeni c-un aldămaş

  Vrednic de-un prinţ,

Dacă pe-ai patriei vrăjmaşi

  I-atingi la dinţi.