Aici sărăcia e tot mai frumoasă,
poeţii o cântă şi nimănui nu-i mai este ruşine cu ea.
amantă a românilor se dăruieşte pe toate podurile,
noi avem poduri chiar şi peste apele secate.
lumini fără importanţă aşteaptă zorile pe străzi,
copiii încă se joacă şi râd,
fermoarele nopţii strălucesc
ca dinţii de aur.
aici toate cauzele sunt pline de mistere,
toţi aşteptăm răspunsuri de la alţii.
timpul trage după el un lanţ greu şi obosit,
de capătul căruia a legat-o pe moarte.
şi n-ar mai fi nimic de spus dacă el
n-ar striga de departe să fie primit
cu bucurie cinstită
prin oraşe şi sate. nu îndrăzneşte nimeni
s-o elibereze pe moarte.
la ţară copiii mângâie gura sapelor,
la oraş nu înţeleg nimic.
şi timpul trece mereu pe la noi ca un haiduc fără vârstă,
înfăşurat peste brâu cu zalele groase, târând
în urma lui
ceva,
ce nu vedem acum şi toţi oamenii aşteaptă
zorile pe străzi.
timpul n-a vorbit cu nimeni…
ţara mea nu mai e decât sentimentul meu despre ea,
iar România de azi
este antichitatea lumii care va veni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu