Poruncile, Doamne, nu ţi le mai auzim
şi iată, apa se îndepărtează de noi,
cărarea de lumină nu ţi-o mai ştim
şi parcă vine Vremea de Apoi.
Ne trezim asudaţi de vedenii şi izme,
ca nişte vedenii umblăm pe trezie,
dragostea ne-o schimbăm pe multele pizme,
cuminecarea pe sfadă o dăm.
În frig şi părăsire ne ţinem părinţii,
ca pe străini ei ne suduie şi alungă,
ne batjocorim suferinţa şi sfinţii
inima ni s-a micşorat, e sălbatecă strungă.
Ne hulim înţelepţii, ochiul ce vede,
necinstim fecioare, mame şi prunci,
întunerecul stă cu noi la masă
şi ne ţinem de asprele-i porunci.
Mai lasă-ne, Doamne, să Te găsim,
cheamă-i la Tine doar pe cei buni,
cum i-ai chemat
pe nevinovaţii străbuni.
Bazilică
E noapte şi un lătrat de câine
din pietre scoate floarea de măceş,
din truda lor de a fi o fereastră
prin care orbul doar poate privi.
E noapte, Păstorul e uşor în somn,
uşor precum argintul în veşminte …
Pe masa ta, nisipul, făptură a clipei,
lângă piatra de Sarmis lipsa mea
o tâlcuieşte cu depărtările-i secrete …
Şi te pierd în iazul din opaiţ,
te mai curăţ de pământ, te mai las
lângă alabastrul cu rouă, lângă aerul
care se bucură de genele mamei mele
cu lacrămi şi dulci vedenii …
Iar în pleoapa mea de lut îţi tac
vitralii şi prăpăstii de lumină …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu