PAMFIL ȘEICARU, pamfletarul

Despre forţa articolelor lui de fond la ziarul „Curentul” auzisem de la profesorii mei, ştiam, tot din auzite, că atunci când Pamfil Şeicaru scria, cădeau guverne. Nu i-am citit încă articolele de presa pentru ca n-am simţit nevoia imperioasa de a i le citi, dar trebuie să recunosc că lucrarea lui Victor Frunza „Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Şeicaru” mă împinge de la spate să acopăr această lacună. Sincer sa fiu, nu cred că un articol de ziar poate darâma guverne, dar asta are mai puţină importanţă. Important este că Şeicaru avea o forţă iesită din comun şi că nu întâmplator este considerat cel mai mare ziarist al presei româneşti. Întâmplator sau nu,şi singurul ziarist din lume care a fost condamnat la moarte pentru articolele sale. Dar trebuia sa se instaleze comunismul în ţara noastră pentru ca să putem să ne laudăm cu această unică performanţă.        
        -   „Contele de Ciorogârla”        
           O devastatoare forţă etalează Şeicaru şi atunci când lasă articolele de politica internă sau externă şi se înarmează cu paloşele pamfletului. Unul dintre cele mai ucigatoare este cel închinat lui Sadoveanu. şi probabil că este şi singurul, dintre mulţii săi detractori, care îşi putea permite aşa ceva. Sadoveanu nu doar ca se lipise de comunişti, dar îi furase lui Şeicaru tot: conac, mobila, tacâmuri, pat şi probabil chiar şi nădragii, cum spune Victor Frunza.
           Cândva cei doi fusesera apropiaţi. Petrecuseră chiar o seară la Fălticeni, când crâşmarul le-a scos din hruba de doi kilometri lungime, sticle vechi de Cotnari. Şi apoi, brusc, viaţa cască între ei o prăpastie fără pod de unire. Prăpastia s-a numit atitudinea faţă de soarta României: unul reprezenta destinul învinsului, celălalt al învingatorului. Unul anticomunist, celalalt stalinist. Tocmai această diferenţă de atitudine îl face pe Pamfil Şeicaru să-i scrie lui Sadoveanu, poreclit la vremea respectiva „contele de Ciorogârla” (unde se afla conacul lui Şeicaru) în termenii cei mai duri: „Dimensiunile talentului dumitale, tovarăşe, nu pot acoperi găleata cu lături a marxismului de ocazie pe care o porţi cu atâta zel... Este trist, tovaraşe Sadoveanu, şi o ştii mai bine decât mine că faci parte din Comitetul de administratie a coloniei care până la 23 august 1944 a fost un stat suveran... M-am gândit mai ales la dumneata, la rolul sinistru pe care îl joci în aceasta crucificare a neamului românesc. Şi cu atât mai mult ne doare, cu cât mânjesti ca un netrebnic tot ce ne-a încântat tinereţea noastră de preţuitori ai literaturii”. Faţă de cel care scrisese „Mitrea Cu-Cur”, cum spunea Pastorel Teodoreanu, Pamfil Şeicaru avea numai dizgraţie. Acest pamflet a fost scris şi tipărit în 1954, când Sadoveanu mulsese bine vaca Ciorogârla, unde stătea pe locul „trădătorului” condamnat la moarte. Prin 1949 moşia lui Şeicaru de la Ciorogârla avea să intre în patrimoniul proaspăt înfiinţatului GAS, Sadoveanu primind o altă vila de lux, de data asta „la şosea”. Oricum, în urma lui nu mai rămăsese nimic din inventarul şi mobilierul fermei care aparţinuse până în 1944 lui Pamfil Şeicaru. Orice ai face, dacă dai la o parte durerea din glasul lui Şeicaru din acest pamflet, găseşti omul care ştia că nu se va mai putea întoarce niciodată în ţară din pribegia pe care şi-o impusese, pentru ca în curtea casei lui, la masa lui, în patul lui avea să dea peste un ins pe care îl ştia foarte bine: Sadoveanu. Omul care ţinea în mâna sentinţa „Tribunalului poporului”. Despre acest ins, Şeicaru se putea doar întreba: „mă întreb ce mârşave dovezi de slugarnică fidelitate ai putut da ca sa fii menţinut”. Unde? La masa învingătorilor. Tragic loc.
http://www.revistamagazin.ro/content/view/1458/21/