Solia – Mihai Ursachi

Eu sunt ambasadorul Melancoliei,

şi iată,

mult prea duioasele mele scrisori

de acreditare:

PRIMA SCRISOARE:

Noi, Padişahul

întregii Melancolii,

Împărat al Singurătăţii de Sus şi de Jos,

stăpânitor

absolut al Regatului Dor

şi Prinţ Senior

al Tristeţii,

dăm ştire la toţi ca să fie cu luare aminte

către solia trimisului nostru numit Menestrel.

Dată azi în cetatea Mâhnire

A DOUA SCRISOARE:

(Fiind scrisă în limba melancolică, cu caractere insesizabile, scrisoarea se adresează numai celor care pricep de la sine această limbă.

A TREIA SCRISOARE. BALADA LUI MENESTREL, CARE BĂTU PÂN’ACOLO DRUM DE MULTE VIEŢI, CI N’A FOST VREDNIC SĂ TREACĂ DE POARTĂ ŞI SĂ ADUCĂ SOLIA:

Era un castel înecat în verdeaţă,

pe porţile negre sculptat un dragon

părând că de întotdeauna veghează

să nu intre lume străină’n donjon.

Veneam de departe, albastru derviş,

şi ostenit după şirul de ani,

purtam pe veşmânt şi pe frunte înscrişi

versete din Pali şi psalmi din Coran.

Eu nu căutam nicăierea nimic,

se auzea de prin crânguri de roze

cântarea ciudată a lui Laostic,

pierdut în adâncă şi blândă hipnoză.

Desculţ şi purtând o cunună de pai

de rogoz, m’au chemat musafir

(era chiar în ziua de Sfântu’ Mihai)

la prânzul cel mare de după Turnir.

Dar eu am tăcut şi-am plecat mai departe,

şi fără să trec pe sub porţile vechi,

 eu însumi, pe veci încifrata mea carte,

un cântec de vis îmi suna în urechi