Mă pîndeai prin vitrine galeşă şi lihnită –
Îmi trăgeam sufletul pe-un scăunel de dinamită.
Băteam în tobe de piatră, ascuţeam saxofoane
visam să trag de burduful ţîţelor tale ca la edec, ca la acordeoane.
Moldoveneam pre greceşte în tromboane de fier
eram liber, uitasem că sunt prizonier
al inimii tale – între zece la sută şi unu la mie –
plăteam chirie pe igrasie
ca să mă vezi pe nimicul ecran că sunt viu, că respir, că sunt eu.
Un fel de metalurgie cu Dumnezeu.
Mă înhăitasem cu braconierii salamului cu soia,
scriam pe ziduri străvechi regretînd, dădeam cu carbid –
mă clătinam între grija de a nu avea griji şi „Cadavre în vid“.
Mă luptam să vină tramvaiul, urcam scările cu forţa, păream realist –
destul de treaz ca să-mi port tricoul de metalist.
Călătoream şi eu din suflet în suflet şi-n tomberon
de singurătăţi şi de şoapte…
Un peron de gară unde îţi face semne de adio ultima noapte
|
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu