Geambaşii de Ion Pribeagu

Într-un sat din Tătăraşi,

Doi geambaşi, Ion şi Guţă,

Stau de vorba cum vă spun,

Şi pe masă-i o sticluţă,

Cu vin bun.

Măi, a zis Ion din greu,

Iţi vînd ţie calul meu!

Şi căruţa poţi s-o iei,

Şi-mi dai două mii de lei.

Vrei?

Uite banii, s-a făcut!

A răspuns Guţă degrabă,

Şi Ion, iabraş

a mai dat,

Înc-o sticluţă, aldămaş.

Mă Ioane-ntreabă Guţă,

Calul ce mi l-ai vîndut,

Ăla sur . . .

Spune-mi, n-are vreun cusur?

Ce cusur să aibă frate,

E un cal şi jumatate!

Sînge pur . . .

Da’ la deal?

Spune-mi, urcă dealu’ domnu’

cal?

Urcă, însă dealu-i deal!

’Nalt şi drept.

D’aia-i bine, dragă Guţă,

Să te dai jos din căruţă,

Şi ţinîndu-l de dîrloagă,

Urcă dealul ziua-ntreagă . . .

Da’ la vale? Fuge?

Sboară, zise Ion privind afară.

Şi d’aia-i bine, dragă Guţă,

Să te dai jos din căruţă,

Să-i apuci tu sfoarele,

Să nu vie căruţa, să-i rupă picioarele.

Dar la şes?

E-o grozăvie!

Aleargă ca o stafie.

Şi de-aia-i bine, dragă Guţă,

Să te dai jos din căruţă,

Şi cu grăunţele-n desagă,

Uţa-uţa, vin după tine şi calul şi căruţa.

Văd că nu ne-am înţeles,

Zise melancolic Guţă.

Păi dacă e vorba,

Să mă dau jos din căruţă,

Şi la deal, Şi la vale,

Dar şi mai ales la şes,

Atunci pentru Dumnezeu!

În căruţă cînd stau eu?

Eşti un mare găgăuţă,

A răspuns Ion degrabă,

Păi cînd stă calu-n grajd, măi Guţă,

Tu te aşezi în căruţă,

Şi cum nu ai altă treabă,

Poţi să stai o zi întreagă,

Guţă dragă!