Mihai Eminescu, cu o zi înaintea morţii ar fi spus, conform mărturiei lui George Călinescu: « Am să-mi prefac viaţa în nimic şi sângele în vin de Drăgăşani. Să mor…Și-apoi cu vinul să mă vindec. Ce mare om e Kant! »
Iată cum interpretează, de exemplu, ultima strofă din surprinzătorul poem al lui Constantin (Costache) Negruzzi, scris în 1853 şi intitulat “Eu sunt român”
“Eu sunt român, îmi place ţara mea.
La masă beau adese vin străin,
Tocai, bordo, şampanie iubesc,
Iar mai ales prefer vinul de Rhin,
Dacă nu am cotnar şi odobesc;
Când însă, am deşert pline pahare,
Apoi încep să cânt vreo manea
Şi sunt tot beat cât ţin zilele-amare!
Eu sunt roman, mi-e dragă ţara mea.
Cu observaţia că la 1853 când e datat poemul, manea însemna un cântec tărăgănat de jale, iar nu ce înseamnă azi, remarcăm cu usurinţă rolul identitar pe care Negruzzi îl acordă vinului. Vin egal românitate, între trei mari imperii care înseamnă fiecare o altă civilizaţie a berii, a vodcii şi respectiv, a abstinenţei. Nu se poate spune că scriitorilor paşoptişti le lipseşte cu desăvârşire subtilitatea.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu