Veac de tăcere-Adrian Păunescu

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „dacă”

Am să fug cu tine-n munte sa uitam cuvântul „nu”

Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu

Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „însă”

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „hai”

Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai.

De ecouri mari de piatră vei fi râsă, vei fi plânsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „pleacă”

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul ”taci”

Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,

Să uităm ce-nseamnă „totuşi”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.

Să uităm academia, tribunalul, primăria,

Veveriţe fără nume ne predea curate legi,

Când se va răsti furtuna vorba mea s-o întelegi

Când vor susura izvoare afla c-a murit mânia.

Şi de unde până unde să uităm ce mai înseamnă

Să rămânem ai naturii, botezaţi în necuprins,

La sfârşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins

De Crăciun ne fie iarăşi dor de vară şi de toamnă.

Vai, sunt râuri pe aicea care merg spre noi cuminte

Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,

Ca într-un târziu şi munţii să înveţe de la noi,

Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sunt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,

Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,

De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,

Să spălăm întrega fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”

Să uităm cuvântul „dacă”, să uităm cuvântul „da”,

Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa

Să trăim tăcând iubirea, fiindcă totul e tăcere.