Îmi este viaţa oare, aşteptare
A unui tren ce nu-i cunosc sosirea
Şi nici măcar nu-i bănuiesc pornirea
Pe-un drum ce nici o margine nu are?
Plângând, râzând îmi amăgesc simţirea
Cu clipe dulci, cu altele amare;
Şi toate sau luate fiecare
Ascund în ele ura şi iubirea?
Sunt fir de iarbă ce mereu răsare
Din frământatul lut, a câta oară?
Sau fir de cosmos? Veşnică-ntrebare,
Spre un răspuns ce-ntârzâie s-apară...
Sunt toate, sunt mai mult: o veşnicie,
Trăgându-şi seva din adânc de glie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu