Pavarotti And Friends La Traviata - Brindisi

La mulți ani!

Anul Nou/Vasile Militaru

Din cireşul veşniciei

S-a mai scuturat o floare

După ce-a visat sub lună

După ce-a surâs sub soare.

Şi-n clipita-n care floarea

A căzut pierind în vânt,

Câte visuri neîmplinite,

Câte doruri nu s-au frânt!

Dar în locul celei duse,

Altă floare vine acum,

Sufletul să ni-l îmbete

Cu nemaigustat parfum.

Şi cum primăvara, codrul

Muguri mii desface-n rouă,

Floarea nouă ne aduce

Muguri de nădejde nouă.

Îmbrăcaţi al vostru suflet

În veşmânt de sărbătoare

Şi primiţi cu imn de slavă

Noua veşniciei floare.

Iar dacă-ntre voi iubirea

Va cânta fără să plângă,

Nici un vis n-o fi himera,

Nici un dor n-o să se frângă.

Urare-Cargo

Lasă-ţi lumea-Mihai Eminescu

Iubire

Lasă-ţi lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ţi-ai da viaţa toată,

Nime-n lume nu ne ştie.

Vin' cu mine, rătăceşte

Pe cărări cu cotituri,

Unde noaptea se trezeşte

Glasul vechilor păduri.

Printre crengi scânteie stele,

Farmec dând cărării strâmte,

Şi afară doar de ele

Nime-n lume nu ne simte.

Părul tău ţi se desprinde

Şi frumos ţi se mai şede,

Nu zi ba de te-oi cuprinde,

Nime-n lume nu ne vede.

Tânguiosul bucium sună,

L-ascultăm cu-atâta drag,

Pe când iese dulcea lună

Dintr-o rarişte de fag.

Îi răspunde codrul verde

Fermecat şi dureros,

Iară sufletu-mi se pierde

După chipul tău frumos.

Te desfaci c-o dulce silă,

Mai nu vrei şi mai te laşi,

Ochii tăi sunt plini de milă,

Chip de înger drăgălaş.

Iată lacul. Luna plină,

Poleindu-l, îl străbate;

El, aprins de-a ei lumină,

Simte-a lui singurătate.

Tremurând cu unde-n spume,

Între trestie le farmă

Şi visând o-ntreagă lume

Tot nu poate să adoarmă.

De-al tău chip el se pătrunde,

Ca oglinda îl alege -

Ce priveşti zâmbind în unde?

Eşti frumoasă, se-nţelege.

Înălţimile albastre

Pleacă zarea lor pe dealuri,

Arătând privirii noastre

Stele-n ceruri, stele-n valuri.

E-un miros de tei în crânguri,

Dulce-i umbra de răchiţi

Şi suntem atât de singuri

Şi atât de fericiţi!

Numai luna printre ceaţă

Varsă apelor văpaie,

Şi te află strânsă-n braţe,

Dulce dragoste bălaie.

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată/Anna Ahmatova

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată

Nici dulce vin, nici apă de izvor.

Săruturi n-om schimba în zori ; o dată

Nu vom privi amurgu-odihnitor.

Ți-e aer soarele, şi mie luna,

Dar dragostea ce-o respirăm e una.

Un altul mă-nfăşoară-n gingăşie,

Cu rîsul ei, o alta te-a legat,

Dar spaima ta îmi aparţine mie

Și tu, de boala mea eşti vinovat.

Mai dese întîlniri nu vom avea,

Căci liniştea ni-e data doar aşa.

Suflarea mea în stihul tău e trează,

Doar glasul tău răsună-n stihul meu.

O, e un rug de care nu cutează

Nici om să se atingă şi nici zeu.

Și dac-ai şti, acum, ce dragi îmi sunt

Aceste buze cu miros de vînt !

Ci, de-am fi singuri amândoi...Nicolae Iorga

Ci, de-am fi singuri amândoi

Şi nime să ne asculte,

Uitându-mă în ochii tăi,

Ţi-aş spune aşa de multe…

Ar trece vremea şi n-am şti

Ce e aceea vreme

Şi n-ar fi nimene din vis

În lume să ne cheme.

Am fi departe tare duşi,

Străini de lumea-ntreagă:

Pe veşnicie ţi-aş fi drag,

Tu veşnic mi-ai fi dragă;

Cu sărutări am şterge-n ochi

A’ lacrimilor urme,

Şi cine oare s-a-ndura

Al nostru rai să-l curme?

Ţi-aş spune vorbe dulci încet:

Ca să le-auzi mai bine,

Tot mai aproape ai pleca

Obrazul tău de mine.

Şi-atuncea de ne-om săruta,

A cui să fie vina?

Nici tu, că nu mă auzeai,

Nici eu n-oi fi pricina.

Mircea Micu - Mamei

Mamă eşti mai frumoasă ca o

duminică fără sfârşit

când se aude plânsul ierbii

pierând pe câmpul înverzit.

Departe, peste vămi de gheaţă

unde miroase a gutui,

stau stele albe şi învaţă

ruga ta spusă nimănui.

Cu cât ne-ndepărtează vremea,

cu cât te uită carnea mea,

eu mă gândesc cu greu la ziua

când nu te voi putea vedea…

O, de-aş putea,(dar ce pot oare,

din sărăcia care-o am)

să te întorc din nou la clipa

acelor ani când nu eram…

Vasile Voiculescu CLVIII

Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,

Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc

Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,

Opun intensu-mi geniu în care se topesc.

Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,

Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir...

Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,

Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.

Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:

Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,

Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie

În care, fără urme de pulbere târzie,

Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,

Pământul n-are margini, nici cerurile prag.

Peisaje ...de-ți lasă gura apă !

Fotograful englez Car Warner a creat o serie de fotografii ce utilizează alimentele pentru a crea scenariul.
Imaginile arată grote din sandwich-uri, păduri, plaje, soare și cascade făcute din fructe, legume si brânză. Uimitoare!

Limba – fluviul curcubeului... - Ion Pachia Tatomirescu

Limba este un fluviu sacru –

războinicul ce bea din apele-i limpezi

se face nemuritor...

Gândirea este fapta fluviului –

ea ţine deşertul la distanţă,

dincolo de piramide, dincolo de sfincşi...

Limba – fluviul curcubeului

cu delta-n priveliştea fiinţei...!

Terapii cu pisici

În urma experimentelor efectuate, s-a constatat că terapia cu feline are rezultate extraordinare în reglarea tensiunii arteriale, armonizarea sistemului nervos, înlăturarea durerilor cauzate de migrene, reumatism şi ulcer. Astfel, pisicile Persane sunt recomandate pentru neurastenie, insomnie, probleme osoase şi de articulaţii, cele cu părul scurt şi moale tratează bolile de rinichi, ficat, gastrite şi colite, iar motanii de orice rasă tratează artrozele, pentru că torc mai vârtos decât pisicile. De asemenea, felinele au calitatea de a calma persoanele frustrate şi stresate şi sunt instrumentul ideal pentru centrele de detenţie sau instituţiile de corecţie pentru tineri. Este bine de ştiut că pisicile se aşază pe acele noduri ale reţelelor energetice Hartmann (noduri geopatogene), locuri în care omului nu îi este indicat să stea. Atunci când pisica stă pe locul cu probleme al stăpânului, îl „încălzeşte” cu undele sale electromagnetice ale căror frecvenţe intră în rezonanţă cu cele ale omului şi înlătură astfel dezechilibrele energetice ce apar în orice patologie. Astfel, pisicile preferă porţiunile corpului uman unde simt un organ bolnav, acesta generând un pol de energie negativă. Felinele au puterea de a-l reduce şi chiar anula.

Torsul, benefic pentru organismul uman

Dacă sunt mulţumite, pisicile încep să toarcă, iar vibraţia de 4-16 Hz influenţează sistemul nostru imunitar, întărindu-l. Totodată, acest spectru de frecvenţe se suprapune frecvenţelor cerebrale, în special alfa, dar şi theta. Undele alfa sunt caracteristice stării de vis, de detaşare şi receptivitate, în care se creează o punte între conştient şi subconştient.

- În Egiptul Antic, zeiţa lunii şi a fecundităţii era reprezentată printr-un cap de pisică, în timp ce zeul soarelui era înfăţişat sub chipul unui motan.http://www.taifasuri.ro/taifasuri/animale/5442-pisica-intre-legenda-si-medicament-nr344-sapt27-oct-02-nov-2011.html

Salcia salvatoare

Multe legende circulă despre frumoasele pisici. Epopeea naţională a Finlandei povesteşte despre o vrăjitoare care intră în casa unei familii şi îi ia pe toţi într-o sanie trasă de o pisică uriaşă cu ajutorul unei vrăji şi îi duce la marginea ţinutului Pohjola, despre care se vorbea că aparţinea nopţii şi spiritelor rele. O superstiţie potrivit căreia cine nu iubeşte pisicile nu se va căsători sau dacă nu, când va muri, va fi dus la cimitir pe ploaie circula în Olanda. Poate cea mai emoţionantă dintre legende vine din Polonia. Deoarece stăpânul a aruncat puii unei pisici în râu, aceasta şi-a exprimat disperarea printr-un mieunat sfâşietor. Văzând durerea pisicii care-şi privea puii zbătându-se în ghearele morţii, salciile şi-au întins ramurile în apă, pentru ca pisoii să poată ieşi pe mal. De atunci, în fiecare primăvară, salciile nu înfloresc, dar, în amintirea acelei întâmplări, acestea se umplu de inflorescenţe acoperite de un puf moale, ce seamănă cu blăniţa pisoilor. Din acest motiv, li se mai spune şi „mâţişori”.

Din viaţă/Virgil Carianopol

Mi-a bătut în poartă Fericirea 

Şi intrând în curte m-a strigat. 

Eram dus alături cu iubirea. 

A-nchis poarta iute şi-a plecat.

Mi-a bătut de-asemeni Bucuria. 

A intrat, a stat sub pomii goi. 

N-a văzut pe nimeni să-i vorbească 

Şi-a plecat grăbită înapoi.

Într-o seară, luminând pe stradă, 

Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus 

Tot aşa, eram plecat aproape, 

Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.

Mi-a bătut în poartă şi Necazul. 

Eram dus departe. Liniştit, 

S-a întins pe ţolul de la uşă 

Şi m-a aşteptat până-am venit.

Umor de sezon -Năzbâtii motănești

Când-Virgil Carianopol

Când vrei să vezi prin timpul ce desparte 

Şi nu mai poţi străbate de desiş, 

Închide ochii şi-ai să vezi departe 

Ce nu mai poţi vedea cu ei deschişi.

Când vrei  să fii de depărtări  aproape 

Şi nu mai poţi, oricât ţi-ar fi de greu, 

Te depărtează şi mai mult de toate, 

Că depărtarea-apropie mereu.

Din nou, Dacii liberi - Adrian Păunescu

                                                             Noi n-am avut nevoie

Să luam adeverinţe

Că vieţuim acasă,

În patrie la noi,

Am fost şi vom rămâne

De-a pururi dacii liberi

Şi iubitori de pace,

Şi vrednici de război.



La Sarmisegetuza,

La focuri, cu Zamolxe,

Şi stelele din ceruri

Din sânge ni se rup.

Nu ne-au învins romanii

Şi-am râs de toţi barbarii

Strigând la ei cu steagul

Făcut din cap de lup.



Această dăm de ştire,

De sub pământul nostru,

Urmaşilor în care

Reinviem acum.

Femeile iubindu-şi

Să nască dacii liberi

Spre răzbunarea noastră

Pe cel din urmă drum.



Numiţi şi ţara noastră

Cu numele ei dacic

Iubiţi pe nou veniţii

După atâţia ani,

Dar veşnic ţineţi minte

Că peste dacii liberi

Au tot călcat invazii

Şi altfel de romani.



Noi am rămas în glie

Şi devenim pădure,

Şi devenim recolte,

Să vă hrănim pe voi,

Şi temelia ţării

S-o întărim cu oase

Şi iubitori de pace,

Şi vrednici de război.



Cu tot ce năzăreşte

Din firea noastră veche,

Dăm Romelor de ştire,

Prin ierburi murmurind,

Că numai oboseală

Ne-a aşezat sub scoarţă,

Dar dacă e nevoie

Ne vom scula oricând.
                                                                                       

Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu

În revista Gând Românesc, nr. 5-12 din 1938,Victor Ion Popa își amintește despre spectacolul aerian oferit de Vlaicu pe Câmpia Libertății de la Blaj, pe 29 august 1911. La zborul lui Vlaicu au asistat peste 30.000 de spectatori. Printre aceștia se afla și I.L. Caragiale. Marele scriitor s-a urcat în avionul lui Vlaicu (era avionul Vlaicu II) și… dar să vedem cum descrie scena Victor Ion Popa (am păstrat ortografia vremii):

”A venit şi Carageale cu tot stolul de scriitori după dânsul. Dar, spre deosebire de ceilalţi, el n’a întrebat nimic. O jumătate de ceas a stat proptit de un stâlp al şandramalei, privind ca în gol libelula uriaşă, care întindea spre cer aripi de pânză şi gât de oţel.

— Nu vrei s’o vezi mai de aproape, Nene Iancule?, întreabă Petre Liciu.

— O văd”, a răspuns scriitorul.

— …să-ţi dea Vlaicu explicaţii…”

Dar Carageale a scuturat din cap :

— Asta trece dincolo de explicaţii…”

În cele din urmă, Caragiale se urcă în avion:

”În liniştea care s’a prăvălit de-odată, fără să priceapă careva de ce, Carageale îşi face cruce, apoi încalecă bordul carlingei, intră în ea, se aşează tăcut pe scaunul mic. Şi-a adunat braţele, petrecându-le pe mijloc, a răzămat capul de stâlpişorul care-i la spate, iar ochii i-a închis. Faţa i s’a întins şi e transfigurat. Ai zice că visează… Dar ce mai poate visa bătrânul acesta de şaizeci de ani în născocirea cea cu jumătate de veac mai tânără ca dânsul? E mişcător. Tăcerea de adineauri a ajuns acum asemenea încremenire, de auzi până şi lunecarea adierii de vânt pe creasta coperişului.

—Spune să mă împingă vre-o câţiv paşi înainte, zice Carageale.

Şi iarăşi închide ochii, să soarbă cu toată fiinţa, închipuitul zbor de patru metri. Când l-au adus la loc, deschide ochii, se dă jos din carlingă şi scoate pălăria din cap. Apoi îşi face cruce şi sărută lemnul rece ca pe scoarţa unei Evanghelii…”

Iar când Vlaicu încremenea mulțimea adunată pe Câmpia Libertății de la Blaj:

” Lui Carageale îi tremură gura şi plânge. De sub ochelari şuruesc pe lungul obrazului şi picură adunate pe sub bărbie, lacrimi una câte una, repezi, tot mai repezi.

— Ce s’a întâmplat, nene Iancule?

Carageale se reazimă atunci de el, apucându-l tare de braţ şi îl zgudue:

— Măă… Petrache, mă, ăsta moare, măă…

— Doamne fereşte!, face mustrător şi scurt actorul. Cum îţi veni să spui aşa, nene Iancule?

— Pentrucă simţesc eu că trebue să moară… Şi are să moară curând, ascultă-mă pe mine, Petrache… Dacă păcătoasa asta de naţie a fost în stare să dea asemenea om, apoi nu l-a dat ca să huzurească el, nefericitul. Nu! L-a dat ca să pue glorie pe numele de român. Iar gloria asta, Petrache, se plăteşte scump şi se plăteşte repede…

Întinde mâna şi arată urma ciudată a maşinei plutitoare:

— Uită-te şi tu. Acum nu se mai vede ce-i. Nu se mai vede om, nu se mai vede aeroplan. Cruce pe cer, Petrache, atâta tot… Ţine minte ce-ţi spun : Cruce pe cer!”

Nu cred că aș fi putut scrie vreodată așa despre Vlaicu. Eu doar mi l-am imaginat. Abia învățam să citesc și zburam alături de el atunci când mă pierdeam prin articolele de revistă și broșurile care îi erau dedicate. Sper că mă înțelegeți acum. Pentru a îl înțelege pe Vlaicu am nevoie de descriirile contemporanilor lui. Să vedem acum cum a decurs întâlnirea între Caragiale și Vlaicu:

”S’a ridicat în picioare când s’a apropiat Carageale şi a rămas nemişcat. Nenea Iancu i s’a oprit la doi paşi în faţă şi s’a uitat lung la el, în ochii lui, pe fruntea lui. Apoi, după ce l-a măsurat prelung în tăcere grea, a dat din cap încet şi a şoptit:

— Mă.. Eşti cel mai mare geniu pe care l-a născut naţia asta. Dumnezeu a luat un boţ de lut a suflat în el şi i-a poruncit: Fii om. Dar tu i-ai mai lipit o bucată de- fier, i-ai dat o sfârlă şi i-ai zis: Fii pasăre… . Şti tu ce-i asta? Nu ştii. Bine că nu ştii. Dar eu sunt aşa de bătrân că trebue să ştiu. Şi mă înspăimânt… Asta-i a opta zi din facerea lumii… Iar pe aceea n’o mai face Dumnezeu. O faci tu, care eşti ucenicul lui… Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu… Frumos nume ai!…”

Vlaicu, omul simplu, încăpăținatul timid, visătorul calculat, participând la facerea lumii… nimic nu poate fi mai sublim, mai concis și mai adevărat.

Iată cum ni-l descrie Goga, în Țara noastră, din 9 septembrie 1923 (în continuare, voi păstra ortografia originală a textului):

”Fire de artist, Vlaicu a fost un temperament pasionat. Tot ce făcea pornea din convingerea şi devotamentul unui suflet cu alvia adâncă. Munca lui era determinată de-o necesitate organică şi n’avea nici o legătură cu micile trebuinţi ale vieţii lui de toate zilele. Niciodată nu s’a gândit la o sli’jbă, la o leafă. Nu cunoştea nici banul, nici mijloacele unui traiu bun. Mergea înainte stăpânit de nevroză, cu mintea chinuită de neastâmpărul creaţiunii. Impulsurile lui veneau din adâncimi mari, de dincolo de limitele raţiunii. Veşnic frământat de-un gând nou, nu cunoştea odihna. Deprins în timpul din urmă cu călătoriile Iui aeriane, îl chema tot mai des dorul să se avânte în spaţiu. Ii trebuia lărgime de orizont, viteză vertiginoasă, distanţă. Când n’avea aeroplanul, se urca în automobil şi se îmbăta de ritmul roţilor sprintene. În zadar îi spuneau doctorii să se lase de pilotaj, să facă o cură la Căciulata şi să se păzească cu defectul lui de inimă… Nu-i băga în seamă… Odată căzuse bolnav de rinichi şi zăcea de vre-o două luni şi

jumătate. Palid, slab, cu buzele arse de friguri, sta între perini. Cu capul întors spre fereastră căuta din ochi un petec de cer albastru:

— Ce moarte stupidă ar fi să mor în pat!”

Iată-l și pe Nicolae Iorga care, în Românul din 31 august 1914, la un an după moartea lui Vlaicu scria:

”Un om nu valorează atâta prin ceea ce face însuşi, ci prin ceea ce se face prin mijlocul lui. Mulţimile recunosc totdeauna pe acela care le reprezintă: îl Iubesc mult cât e viu şi după moarte îl plâng mult. Şi omul însuşi se simte mai mare decât ființa lui. De aceea oamenii cari înfăţişează pe altii — şi trăiesc pentru alţii – sunt înzestraţi cu cele două mai rari şi scumpe însuşiri ale sufletului: modestia şi tăcerea. Ei simt că în fiecare moment al vieţii lor mai e cineva şi se închină aceluia. Aşa era şi Vlaicu.”

Revenind la Goga, în textul din care citam mai devreme, scria despre moartea lui Vlaicu:

”Moartea asta a răscumpărat nemurirea lui Vlaicu. Pasărea lui nu şi-a oprit numai o clipă aripile, ea va pluti totdeauna deasupra sufletelor noastre, o uriaşe pasăre albastră a credinţei româneşti. Ea arată drumul pe care se merge înainte. Movila lui Vlaicu e întâiul popas al unei idei în drumul ei de triumf…”

http://stiintasitehnica.com/stiinta/maistorasul-aurel-ucenicul-lui-dumnezeu/index.htm

Vasile Alecsandri- Doina

Doina, doiniţă!

De-aş avea o puiculiţă,

Cu flori galbene-n cosiţă,

Cu flori roşii pe guriţă!

De-aş avea o mândrulică

Cu-ochişori de porumbică

Şi cu suflet de voinică!

De-aş avea o bălăioară

Naltă, veselă, uşoară,

Ca un pui de căprioară!

Face-m-aş privighetoare

De-aş cânta noaptea-n răcoare

Doina cea dezmierdătoare!

Doina, doinitâ!

De-aş avea o puşculiţâ

Şi trei glonp în punguliţâ

Ş-o sorioară de bărdiţă!

De-aş avea, pe gândul meu,

Un cal aprig ca un leu,

Negru ca păcatul greu!

De-aş avea vro şapte fraţi,

Toţi ca mine de bărbaţi

Şi pe zmei încălecaţi!

Face-m-aş un vultur mare,

De-aş cânta ziua, la soare,

Doina cea de răzbunare!

Doina, doiniţă!

Şi i-aş zice: "Mândruliţă,

Mă jur p-astâ cruciuliţâ

Să te ţin ca un bădiţă!"

Şi i-aş zice: "Voinicele,

Să te-ntreci cu rândunele

Peste dealuri şi vâlcele!"

Şi le-aş zice: "Şapte fraţi,

Faceţi cruce şi juraţi

Vii în veci să nu vă daţi!"

Hai, copii, cu voinicie,

Să scăpăm biata moşie

De păgâni şi de robie!

La România-Dimitrie Bolintineanu

Astfel cum se-nclină crinul
Fără viaţă şi color,
Când un vierme-i roade sânul
Fraged şi desfătător;
Astfel, dulce Românie,
Tu începi a te fana,
Şi nimic n-aduce ţie
Viaţa şi mărirea ta!
Dragă, moartea locuieşte
Chiar în sânul tău frumos.
Unde mergi ea te-nsoteşte;
Orice faci e de prisos.
Când în dorul ce te-abate
Tu încaleci să combaţi,
Un fiastru urcă-n spate
Şi iţi zice să abaţi!
Când pe râul organizării
Vasul tău vrei a-l purta,
Un fiastru, al pierzării,
Pune mâna-n cârma sa.
Unde mâna ta plăcută
Scrie fericire, -amor!
Altă mână nevăzută
Scrie-ndată: ură, dor!
Când tu faci o faptă bună
Fiii tăi o veştezesc,
Rozele p-a ta cunună
Cum le pui se ofilesc!
Şi speranţa ta se curmă!
Cu nimica nu te-mpaci!
Toţi s-arată pentru cârmă;
Dar eu nu mai văz cârmaci!

George Topârceanu- Noapte de iarnă

Cad din cer mărgăritare
Pe oraşul adormit...

Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.

Iarna!... Iarna tristă-mbracă
Streşinile somnoroase,
Pune văl de promoroacă
Peste pomi şi peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare -
Umple noaptea de fantasme
Neclintite şi bizare.
Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Şi pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină, -
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.
Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi uşor de fluturi...


Şi din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeţ ciudat răsare...
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii.
Câte-odată stă s-asculte
Clopoţeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini şoptind grăbit -
Parcă spune-o taină mare
Unui soţ închipuit...
Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, şi iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.

Faţa lui se lămureşte, -
Pare-nduioşat acum...
Visător şi lung priveşte
Casele de peste drum:
Poartă mică... pomi în floare...
O fereastră luminată...
Streşini albe de ninsoare...
Toate-i par ca altădată!

Şi păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:
"Bulgăraş de gheaţă rece,
Iarna vine, vara trece
Şi n-am cu cine-mi petrece...
Bulgăraş topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc..."

Glasul, înecat, se curmă.
Omul, şovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.

Dorul - Marin Sorescu

Îţi pâlpâie în suflet

Ca floarea lumânării;

Sfios ca fata mare

El arde uşurel,

Dar numai o suflare

De vânt din largul mării

Şi poţi s-aprinzi pământul

Cu focul dat de el!

FRIGUL IERNII de Victor Hugo

E iarnă, drumu-i troienit

Și-i viscol și ești întristată

Că oamenii s-au înrăit,

Ce rece vânt porni să bată!

Câmpia doarme sub zăpezi,

Cețoase zile-s, nopți de smoală,

Închide geam și ușă! Vezi

Că frigul iernii dă năvală.

Deschisă inima s-o ții,

Lumina zilelor de scade

Las’ dragostea cu raze vii

Să fie soare-n geam ce arde.

Nu crede celor ce vorbesc

De fericiri, nici celor care

Se cred cu har dumnezeiesc,

Iubirii doar să-i dai crezare.

Iubirii, care-i pe pământ

Luceafăr, luminând prin ceață

Și bezna nopții spintecând

Pe cerul pașnic când se-nalță.

Iubește! Speră ne-ncetat!

În a ta inimă curată,

Unde mi-i versu-naripat,

Păstrează tot ce-a fost odată.

Rămâi cu-același crez oricând,

Spre nobil gând mi te avântă.

Nu-i condamna pe oameni când

Gresesc din neștiință. Frântă

Nu da-napoi, nu te-ngrozi

De-al lumii rău și dușmănie, 

Făclie-n noapte și în zi

Iubirea inimii să-ți fie.

Dacă ies demoni înrăiți

În calea ta nu te ascunde,

Tu, om cu sufletul de sfinți,

Cu bunătatea le răspunde.

Venin în inimă purtând

Îți va fi inima de gheață,

Tu să zâmbești, să ai oricând

Lumini de curcubeu pe față.

E aspră iarna, dar nici ea

Să stingă soarele nu poate!

Iubirea veșnică se vrea

Ca stelele din ceruri ‘nalte.

 

Balada uşilor închise -George Ţărnea

Nu-ţi cer mai mult decât să ai răbdare - 

Încă o noapte şi înc-un răsărit - 

Cu tot acest răstimp care mă doare,

Şi-am să mă-ntorc de unde am venit.

.

Fără putinţă a mai fi să-mi caut

Întoarcerea spre tine, cât de cât,

Acord perfect cu sunete de flaut

Şi lacrimi oarbe înnodate-n gât.

Ne mai despart doar câteva secunde,

La frontiera dintre azi şi ieri,

Nici chiar formal să nu mă-ntrebi pe unde

Îmi voi purta aceste mângâieri

Din care tu ai consumat în grabă, 

Ca dintr-un fruct exotic şi cărnos,

Dar te-ai desprins şi ţi-ai văzut de treabă, 

Lăsându-mi urme-n fiecare os.

Nu-ţi cer mai mult, acum şi într-o doară,

Decât să-ţi fie bine, mai ales.

Când va incepe, totuşi, să te doară

Ce-ţi pare astăzi greu de înţeles

Şi să alergi cu braţele deschise

Spre cineva anume, dar atunci

Să fie-nchisă uşa dinspre vise

Şi, printre lacrimi, să-ți adoarmă prunci.

Vorbe cu Tâlc-Vasile Militaru

În grădina largă-a vieţii, omul seamănă cu-o floare:

Vine toamna ... cade bruma ... Biruită, floarea moare,

Dar rămâne amintirea celor buni, care-şi iau drumul,

Cum din floarea-mbătătoare ne rămâne, scump, parfumul!

Pururea, înţelepciunea are culmi ce urcă-n stele

Şi, de veacuri, fericirea stă pe culmile acele.

Aşadară, fericirea, în zadar o cată unii,

Dacă nu pot să atingă culmile înţelepciunii!

Câinelui ce-mi stă-n ogradă, îi arunc de azi pe mâine,

Pentru paza lui cinstită, câte-un colţ uscat de pâine

Şi, de câte ori mă vede, prin ogradă sau în prag,

Câinele, cu-a lui privire, îmi arată - atâta drag,

Încât, grai de om să aibă, şi iubirea lui fierbinte

Mai duios, el n-ar fi-n stare să mi-o spună prin cuvinte ...

Un argat, ţinut de milă şi sătul numai de bine,

Cu nespusă vrăjmăşie caută mereu la mine

Şi, din ambele fiinţe căror astfel le dau pâine,

Eu mă-ntreb în toată clipa: "Care-i om şi care-i câine?"

Sfânta moarte, totdeauna secerând după-al ei plac,

Nu-ţi ia-n seamă bogăţia; când te ia, te ia sărac.

Pentru că, întreg avutul ce în viaţă tu l-ai strâns,

Ea îl dăruieşte celor cari te duc la groapă-n plâns,

Ca şi cum ar vrea să-ţi spună: "Ai strâns aur ca tezaur,

Pe când Dumnezeu îţi cere numai sufletul de aur!"

De-ai primit un dar, tu cată bucurii prea mari să n-ai;

Cei mai mulţi, când îţi fac darul se gândesc: ce-o să le dai?

Bogăţia, ca femeia, câte-odată stă de şagă:

Vine pe neaşteptate şi te lasă când ţi-e dragă!

Dacă vrei vrăjmaşul de-astăzi să te-mbrăţişeze mâine,

Pentru piatra ce-ţi aruncă, tu aruncă-i lui o pâine.

Tigrul, gata să sfâşie, îl vei face astfel câine!

Poţi găsi, când ai pierdut, un ac în aria cu grâu,

Un cal sălbatic în pustiuri, un peştişor scăpat în râu,

Un corb în noapte când nu ard, pe cer, nici stelele, nici luna,

Dar cinstea ta, când ai pierdut-o, pierdută-i pentru-ntotdeauna.

În răsfăţ de-ţi creşti copilul şi-l laşi zilnic fără frâu,

Tu ai semănat neghină, socotind că semeni grâu.

De trei ori: vai ţie, mamă, în asemeni greş, că mâine,

Vei mânca, muiată-n lacrimi, cea mai otrăvită pâine!

Bucură-te, Ţară!...-Vasile Militaru

gânduri intr'o zi festivă

Bucură-te, Ţară scumpă, îmbrăcată de paradă,

Că, din alte ţări străine, vin prieteni să te vadă!

Şterge-ţi lacrima din gene!... Ce oftezi într'una frântă,

Când atâtea muzici cântă?...

Cântaţi muzici, cât mai tare, toate câte sunteţi voi,

Ca să nu se-audă plânsul văduvelor de război!

La răspântiile toate, muzici, azi cântaţi, cântaţi,

Că prea gem, sleiţi de foame, marii noştri "mutilaţi"?...

Azi e zi de sărbătoare şi datoare eşti să joci,

Ţara mea cu jale multă, jefuită de escroci!...

Foametea şi desnădejdea tu n'ai drept să ţi-le spui

Ţară scumpă, nimănui,

Când la tine ospătează toată lifta cu pistrui?...

Cine să-ţi ogoae plânsul?... Să te-audă, cine poate,

Când atâtea muzici cântă la răspântiile toate?...

Cui, o lacrimă să'i pice,

Că 'n bordei n'ai foc pe vatră,

Când tâlharii ce te pradă, ospătând, duc trai ferice,

Infrăţiţi cu veneticii, în palate mari de piatră?...

Cum vrei oare, scumpă Ţară,

Soarele dreptăţii sfinte pe-al tău cer să mai răsară,

Dacă toţi cei ce te fură, liberi petrecând, fac haz

Şi, când ceri să intre 'n ocnă, scuipă 'n bietul tău obraz?!

Oare, când vei pune mâna, Ţară scumpă, Ţară blândă,

În grumajii celor care vor ca Iuda să te vândă?

Celor cari într'una rod

Multul gliei tale rod, -

Câţiva hoţi înfipţi în ceafa unui biet întreg norod?...

Dar... mă iartă, Ţară blândă, că, de-a tale suferinţi,

M'am trezit şi eu, cu tine, a haiduc scrâşnind din dinţi.

Azi e sărbătoare sfântă,

Când, - deşi flămândă eşti, -

Nu se plânge, ci se cântă

Întregirea ce ţi-au dat-o Sfinţii dela Mărăseşti?...

Mâine însă, Ţară scumpă, sfinţii tăi suiţi la cer,

Să le faci dreptate cer:

Viaţa nu şi-au fost jertfit-o ei, Arhanghelii tăi mari,

Pentru ca tu s'ajungi roabă unor ceţe de tâlhari;

N'au murit, scăpându-şi Ţara, marii noştri mucenici,

Ca să ţi-se 'nfigă 'n glie gloatele de venetici!...

N'au căzut pentru desfrâul

Hoţilor ce'ţi fură grâul,

Ţară plină de belşug,

Nici, - când lor le crapă burta, - tu să tragi flămândă 'n jug!

Azi deci, fâlfâind drapele, cântă, Ţară fără pâine,

Şi, - cum cer ai tăi Arhangheli, - judecata s'o'ncepi mâine

Ori destinului tău mare fir de aur ştii să'i torci,

Ori întreaga ta grădină va fi cocină de porci!...

Bătrânul cerşetor - Adrian Păunescu

La colţul străzii e un cerşetor

Cu mâna-ntinsă, către-o altă lume

Decât aceea unde, fără nume,

El ispăşeşte râsul tuturor.

Adolescenţii se mai ţin de glume

Şi-i pun în palmă semne de-ale lor,

El e bătrân şi înţelegător,

Cu noi, cu toţii, dar, cu cei mici, anume.

Şi cine observă, înt-o doară,

Ca el e-aici din vremuri de demult,

Imperturbabil, în acest tumult,

El, cerşetorul, a uitat să moară.

Sub zdreanţa lui, minunea se-ntrupează,

În el e Dumnezeu, ce stă de paza.

TÂRZIU, CÂND ZĂPEZILE SUNT ALBASTRE - Fănuș Neagu

Băiatul se numea Bănică, iar cățelul, pentru că fusese prins de două ori cu botul într-o cratiță, primise porecla Tocănel.

Era în februarie, ninsese o zi și o noapte - acum zăpezile acopereau geamul până la două palme de marginea de sus a cercevelelor și ei ședeau în odaie: Bănică în pat, iar Tocănel lângă ușă, vârât într-un ciorap de lână, căruia băiatul îi deșirase laba, transformându-l astfel într-un costum, pe care cățelul îl privea cu mândrie ori de câte ori ieșea afară în aer. Soba frigea - ardeau în ea lemne de brad cu miros de cetină - și undeva, într-o spărtură a peretului, cânta un greier, parcă bătându-și joc de vântul care gonea pe sub streșini, răsucind zăpada și aruncând-o peste coama salcâmilor.

- Tocănel, zise Bănică, ținând ochii închiși, moleșit de căldură, spune-i ticălosului ăla să tacă !

- Eh, dac-aș ști unde e ! făcu Tocănel.

O pasăre trecu pe la geam, atingându-l cu vârful aripii.

- Parc-a bătut cineva, spuse Tocănel.

- O vrabie. A trimis-o cocoșul de lemn de pe stâlpul porții. L-au îngropat zăpezile, îngheață.

- Și e prietenul nostru, spuse Tocănel. Astă-toamnă, când se culegeau viile, te-ai suit în spinarea lui și te-a dus să culegi nuci din podgorie.

- Nu e chiar așa, răspunse Bănică, te-am mințit. M-am suit în spinarea lui și m-a dus în luncă, unde s-a întâlnit cu toți cocoșii de lemn din sat. Era lună plină și ei toți ședeau  roată în jurul salcâmului unde-am stat noi o zi ca să prindem iepuri. Erau acolo și douăzeci de puișori și ei voiau să-i învețe să zboare. Ăștia micii sunt foarte proști, dau o dată din  aripi și cad pe pământ. Cocoșul nostru mi-a zis: „ Bănică, te-am adus până aici și dacă vrei te ridic până la nori, unde plouă  mereu, ce vezi acum să nu spui la nici un om, te juri ?” „Mă jur”. „Bine”, a zis el, și atunci a venit la mine un cocoș bătrân, ăla din poarta lui nea Lache Petcu, care are pene roșii și coada albastră, a venit, a desfăcut aipile și mi-a zis: „ Bănică, ia puișorii noștri în sân, urcă-te în salcâm și dă-le drumul ”. M-am suit și scoteam câte unul din sân, îl țineam în palmă o clipă și pe urmă îl aruncam ușor în aer. Jos, între niște tufe de cătină, cocoșii bătrâni puseseră un polog cu grăunțe, și puii se căzneau să ajungă acolo și nu mai picau ca bolovanii. Era lună și toți erau vii, că pe lună, când doarme toată lumea, prind viață și se duc de la o poartă la alta să mai schimbe o vorbă.

- Dar la nori ai ajuns ? se interesă Tocănel.

- Nu s-a putut. Tot cerul era albastru și nu se vedea nici o urmă de nor. O să mă duc cu el cu albinele din livadă, care  au un coș mare pentru cules miere și câteodată iau și ele câte un băiat și-l poartă din floare în floare și la nori, unde beau apă.

- N-o să te duci, pentru că și pe ele le-a astupat zăpada, spuse Tocănel. Nici eu, da nici tu !

- Ascultă, se-nfurie Bănică, o să-ți dau vreo două peste bot.

- N-ai decât. Dar să știi că nu mai vorbesc cu tine, am să vorbesc numai cu cățeii.

- Și eu am să te trag de zgardă în zăpadă și-ai să degeri.

- Până una-alta degeră cocoșul. Și nici albinele n-o duc mai bine. Ai vreo idee cum să le scăpăm ?

- Da, zise Bănică, intră sub pat și dă-mi roatele de la căruț.

Tocănel se strecură sub pat și rostogoli roatele în mijlocul odăii.

- Greierul e aici, se auzi vocea lui, ce fac, îl plesnesc ?

- Lasă-l, răspunse băiatul, ne răfuim noi cu el mai târziu.

- Măcar să-i cârpesc o lăbuță, ceru Tocănel.

- Lasă-l, domnule, când îți spun, și ieși afară !

Tocănel se supuse.

- Apucă roatele, zise Bănică. Eu ridic soba și tu să fixezi  roțile dedesubt. Așa, făcu el opintindu-se, ai grijă să nu-ți  cadă vreun bob de jar pe blană.

Bănică ținu soba în brațe și Tocănel îi puse roțile. Când sfârșiră, băiatul era roșu de atâta chin, iar Tocănel se trase lângă perete și căscă gura ca prostul.

Bănică luă vătraiul și făcu semn să i se deschidă ușa. Înainte de a scoate soba afară, se opri un moment și zise:

- Hei, ticălosul ăla care cânți mereu și-mi strici somnul, dacă vrei să n-o pățești, vino cu noi !

Dându-și seama că n-o să-i fie moale dacă se ascunde, greierul veni țopăind și intră în buzunarul băiatului.

- Gata, spuse el, și împinse soba cu vătraiul în tindă și de acolo în curte.

Zăpezile înalte cât malul, întărite de ger și de vânt, începură să sfârâie și să se înmoaie.

Bănică, fără să-i pese că deasupra se zbătea, hohotind, viscolul, împingea soba spre livadă, și-n urma lui rămânea o cărare adâncă, pe care venea Tocănel fluturând din coadă. Ajunse la stupi - aveau zece - și-i încălzi pe toți, iar lângă cel așezat în coada gardului de mărăcini se opri și-i spuse lui Tocănel:

- Aici țin ele coșul cu care o să zbor în nori. Dacă o să m-asculți mereu te iau și pe tine. Trebuie să nu te mai legi  de vrăbii, iar când îl vezi pe motan că se-apropie să le ia în gheare, sări în cârca lui și bagă-l cu botul în țărână. De la livadă trecură pe la staulul oilor și se îndreptară spre poartă. Din trupul cocoșului de lemn ieșea la lumină numai creasta. Băiatul îngenunche și răscoli jarul din vatră. Valul de căldură care se revărsă făcu să cadă gheața de pe stâlpi. Liberat de strânsoare, cocoșul desfăcu aripile, le plesni puternic pe trup și cântă cocoșește. Din lungul uliței îi răspunse cu glas gros, bătrânesc, cocoșul lui Lache Petcu. Iar în același timp se porni să țârâie și greierele ascuns în buzunar.

- Cocoșule, pot să-ți spun o vorbă ? întrebă Bănică, dar cocoșul nu răspunse și el înțelese că acesta se ferea de Tocănel și se întoarse în odaie, ducând și soba cu el.

Îi desfăcu roțile și, obosit, se culcă.

Târziu, când se trezi, Tocănel moțăia încă după uță, sub mătură, iar greierul cânta sub pat. Privi pe fereastră și văzu că se luminase. Ningea - o ninsoare deasă, bătând în albastru - și sub perdeaua de fulgi văzu cărarea tăiată de el, către poartă, și cocoșul de lemn care se rotea într-un picior. „Ehei, zise el, ce-o să mai zburăm noi doi când o ieși luna plină !”.

Se ridică în coate și se răsti la cățel:

- Tocănel ! Trezește-te, trebuie să ieșim cu sania.

- Acum ?

- Chiar acum. Și să nu-i spui mamei c-am scos soba în ger. Dacă te prind că trăncănești, ai de-a face cu mine. Asta am spus-o și pentru ticălosul ăla de sub pat.