Viana-M. R. Paraschivescu

- Cântecul ei, draga mea,
De nebunie şi de ţigani,
L-au zis un cuc şi-o cucuvea,
Cântic de moarte şi la mulţi ani -

Peste râpi de făgădău,
peste noaptea ca un tău,
urlă vântul - câine rău -
peste drumurile sparte,
şuieră un vânt de moarte,
pe sub luna în inele,
trec strigoi şi joacă iele,
peste scoborâta zare,
carul mic şi carul mare
îşi pocnesc din balamale
osiile de cleştare.

Prin vâlcele şi hârtoape
şi pe-nvolburate ape,
bântuie o vijelie
de pustiu şi de urgie.

Cine-i vede, cine-i ştie,
cine poate să le-aţie
drumul, când pornesc să vie
despletiţi în negre spume,
ţiganii de peste lume?

Cu foc de stele şi iască
vine şatra ţigănească,
vin şi poposesc stăpâni
în poiana cu aluni
şi şi-au prins în coviltire
curcubeul şi-o tingire.

Îmbrăcaţi de sărbătoare,
vin zlătarii cu zlătare.
Între toate mai frumoasă,
palidă şi ruşinoasă,
stă Viana lăcrămată,
o grădină-nrourată,
stă sub bolta serii-naltă
şi lacrămi de stele-o scaldă
pe Viana, starostea,
care-şi plânge dragostea.

Dragostea de-un an şi-o vară
i-a dus-o vântul de seară,
când i-a spus o cucuvea
că bărbatul n-o mai vrea
şi s-a hotărât s-o vânză
pe-o snamie de balcâză.
N-o să-i mai sărute-acum
ochii vineţi ca de fum,
n-o să-i mai strivească sânul
starostele şi stăpânul!

- "Spune-mi tu, cărturăreasă,
dacă-i alta mai frumoasă,
spune-mi tu, de-a văzut el
un mai fraged ghiocel,
mai tras mijloc prin inel?
C-aud cucu-n glas subţire,
cântă-a noastră despărţire
şi-aud mierla-n ghiers mai gros,
plânge-al nostru trai frumos!"

- "Viano, tristă nevastă,
ce spui tu e vorbă proastă:
de i s-a făcut de-o slută,
pe tine tot nu te uită;
două flori nu-s gemene,
dar alta să-ţi semene?
Nu-i fată de colonel
mândră ca tine la fel,
nici ghiers de privighetoare
să te cânte nu-i în stare!
Uite, că de ce ai parte,
zice în ghioc şi-n carte:
mie-mi spune un spatiu
să nu-l crezi, că e candriu;
în tobă îmi spune-un zece
că e capiu, dar îi trece;
şi-mi mai spune un birlic
să n-ai grijă de nimic!"

- "Spuie cărţile ce-or vrea
eu rămâi tot corcorea';
geaba că e cartea bună,
el cu alta se adună
şi mi-e inima-n furtună!"

Lungi, sub despletita şatră
dorm ţiganii somn de piatră,
dar pe sub crengile ude,
vineţi, ochii se-aprind
şi-al ei chiot lung se-aude
de aramă şi argint.

Plimbă-n pânza nopţii, rară,
sânii ei de jar şi ceară,
se înalţă, se coboară,
undă limpezită-n seară,
fum şi pasăre ce zboară,
se cufundă-n noaptea-ntreagă,
albă umbră-n umbra neagră
şi se pierde-n depărtare,
umbră mică-n umbra mare;

frânge-n legănatu-i joc,
subţirelul ei mijloc;
fără cântic, fără strună,
sub încremenita lună,
Viana joacă nebună;
o grădină în furtună.

Doar brăţara-i sună-n gleznă
prin adânca nopţii beznă,
şi-i atârnă-n zare, grele,
policandrele de stele.