Gena lui Dumnezeu

Cel care ar fi trecut prin 2002 pe culoarele Departamentului de Neuroştiinţe al Universităţii Wisconsin ar fi asistat la nişte scene destul de neobişnuite: ar fi văzut călugări budişti meditând în poziția lotus în interiorul unui aparat de rezonanţă magnetică. La acea vreme, autorii experimentelor (autorizate şi încurajate de însuşi Dalai Lama), neurocercetătorul Richard Davidson şi asociatul său, Antoine Lutz, remarcau studiind diagramele activității psihice a călugărilor că, pe parcursul exercițiilor psihice în care aceştia se concentrau asupra unor sentimente de compasiune pură, anumite regiuni ale creierului păreau a fi adormite, ca şi cum budiştii ar fi îndepărtat toate barierele mentale existente între lumea lor şi universul din jur. Şi mai interesante au fost considerate apoi diferențele între activitatea cerebrală a călugărilor în vârstă, mai exact cei cu state vechi în meditație, şi activitatea novicilor: la primii se evidenția o activare semnificativ mai accentuată a traseelor cerebrale asociate empatiei şi dragostei; cu cât aveau în spate mai mulți ani de antrenament în meditație, cu atât dispuneau de mai multe conexiuni între regiunile frontale ale creierului şi regiunile emoțiilor. În plus, existau şi diferențe majore la nivelul ariei cortexului prefrontal stâng, zonă implicată în elaborarea sentimentelor de fericire. În timp ce călugării erau adânc cufundați în exercițiile de compasiune, activitatea în regiunea prefrontală stângă se amplifica enorm, afectând şi activitatea din regiunea dreaptă, asociată sentimentelor negative. Şi întrucât era vorba de nivele de activitate neurală niciodată observate până atunci la persoanele „normale”, cercetătorii trăgeau concluzia că şi gândirea pozitivă este o abilitate ce poate fi antrenată.

Neurologii au fost primii care au studiat experiența religioasă, descoperind o legătură între epilepsia lobului temporal şi apariția neaşteptată a interesului religios la pacienți. Într-o carte publicată încă din 2001, intitulată „Why God Won’t Go Away” („De ce Dumnezeu nu va dispărea”), Andrew Newberg, cercetător la Universitatea din Pennsylvania, împreună cu Eugene d’Aquili, afirma că experiențele spirituale sunt pur şi simplu consecința (inevitabilă) a configurației cerebrale („Creierul uman a fost configurat din punct de vedere genetic să încurajeze credința religioasă”) şi că până şi o simplă rugăciune are un efect remarcabil la nivel cerebral.

În studiile lui, Newberg detecta un soi de „black out” al alimentării cu sânge în zona posterioară a encefalului, cea care guvernează percepția asupra Supraeului şi a lumii şi conchidea că, la nivel neurologic, rugăciunile şi meditația induc ideea de uniune a persoanei cu Creatorul printr-o senzație cât se poate de „reală”. În cadrul altor experimente, la călugărițe franciscane aflate în timpul rugăciunii era detectată şi o reducere a activității neurale în aria „delegată” cu orientarea, fapt care le-ar furniza măicuțelor sentimentul aproape „tangibil” de uniune cu divinitatea.

Potrivit lui Newberg şi d’Aquili, fie că-i vorba de fervoare mistică, de sentimentul sacrului sau de iluminare,  orice stare spirituală se reflectă într-un fenomen cerebral cât se poate de concret şi, în mod surprinzător, zona cerebrală responsabilă de cât de religioasă este o persoană este şi cea care se activează la epileptici pe parcursul unei crize.

Gena lui Dumnezeu

În 2004, Dean Hammer, biolog molecular la Oxford University National Cancer Institute, publica „The God Gene” („Gena lui Dumnezeu”), în care explica felul cum nivelul de spiritualitate variază de la individ la individ în funcţie de nivelul anumitor neurotransmițători produşi de creier: dopamina şi serotonina.  Pe cât se pare, responsabili de sentimentul uniunii cu Universul şi de toate acele senzaţii ce caracterizează experienţa spirituală ar fi tocmai aceşti doi mediatori hormonali, gena care reglează producţia lor, Vmat2, fiind botezată, desigur, „gena lui Dumnezeu”. Potrivit cercetătorului, cu cât activitatea acestei gene este mai intensă, concretizată aşadar în producţia de dopamină şi serotonină, cu atât este mai accentuată spiritualitatea persoanei respective. În cadrul unei serii de studii pe gemeni, tot Hammer mai demonstra şi că principalul factor determinant al spiritualităţii acestora nu este mediul cultural în care s-au născut, au fost educaţi şi s-au format, ci ereditatea. Mai exact, în vreme ce gemenii identici (monozigotici) posedă acelaşi nivel de spiritualitate, gemenii fraternali (dizigotici) se raportează la credință în mod diferit unul de celălalt, chiar dacă au crescut în acelaşi mediu. Prin urmare, comenta Hummer, printr-o stimulare cerebrală „țintită”, poți face un om să simtă mirosul unui trandafir chiar dacă trandafirul nu există sau îi poți furniza o experienţă mistică în timp ce face shopping într-un centru comercial.

Însuşi Francis Crick, unul dintre descoperitorii structurii ADN-ului, împărtăşea această viziune mecanicistă asupra experienţei spirituale. Într-unul dintre ultimele interviuri acordate înainte de a muri, Crick declara că ar fi identificat în celulele neuronale o schemă coerentă a conştiinţei şi deci a sufletului.  De altfel, există o întreagă şcoală de oameni de ştiinţă convinşi că experienţele mistice ale Sfântului Francisc, Confucius, Buddha şi Mahomed ar fi doar o chestiune de hormoni şi neurotransmiţători, de a căror producție depinde măsura în care fiecare dintre noi este capabil să-şi ridice mintea deasupra logicilor materiei brute.

La ora actuală, rădăcinile biologice ale experienței religioase fac obiectul speculațiilor mai multor discipline, de la antropologie şi până la psihologia evoluționistă şi genetică, iar din punctul de vedere al neuroştiintelor, teoria cea mai acreditată este aceea conform căreia comportamentul religios şi credințele ar fi “un subprodus al evoluției”. Tot lui Newberg şi d’Aquili li se datorează şi apariția unei noi discipline, neuroteologia, menită a explica felul în care comportamentul ritualic suscită stări cerebrale aflate în spatele unei vaste game de senzații umane. (Litaniile, de exemplu, se crede că ar genera senzații de calm si relaxare.) Oamenii de ştiință consideră că aceste ritualuri reuşesc să declanşeze tocmai mecanismele cerebrale care îi fac pe credincioşi să-şi interpreteze senzațiile drept dovezi ale existenței lui Dumnezeu; focalizând atenția asupra minții, ele blochează percepțiile senzoriale, inclusiv pe cele folosite de zona însărcinată cu orientarea pentru a stabili granițele eului, o explicație a faptului că şi oamenii necredincioşi se emoționează în timpul slujbelor religoase.

Emisfera stângă a creierului este asociată inteligenței emoționale, situațiilor de calm şi seninătate, în timp ce despre emisfera dreaptă se spune că se activează în situații de stres şi furie. Emisfera cerebrală stângă a fost multă vreme cea mai studiată de neuropsihologi tocmai pentru implicarea ei în procesele de dezvoltare a limbajului, fiind esențială în studiul leziunilor cerebrale. Încă din anul 2500 î.Hr., medicii egipteni semnalau existența unei legături strânse între dereglările de limbaj şi paralizia părții drepte a corpului.

Tot de emisfera stângă depind şi nivelurile înalte de elaborare cognitivă, capacitatea de a descompune analitic o configurație globală în elementele ei constitutive, fie că este vorba despre un chip, o problemă sau un concept.

Mai puțin studiată din cauza unei aparente lipse a simptomelor în leziunile cerebrale, emisfera dreaptă le-a trezit interesul oamenilor de ştiință abia în urmă cu câțiva ani, în ceea ce priveşte prestațiile vizual-spațiale. Această emisferă este considerată a fi corelată în principal părții afective şi emoționale a comportamentului uman.